Orgoliul nemăsurat al unor personaje supravoltate, ca SOVântu sau Patriciu: nu rabdă să nu se expună public, cu orice risc, inclusiv cel de a da apă la moară dușmanilor! Sigur, te întrebi ce i-a trecut prin minte lui Geoană să se relaxeze taman cu/la Vântu, dar și ce i-a prisosit lui Vântu să intre în direct pentru a evoca duioasa-i amiciție cu Geoană...Freud ar avea de mîncat aici o pîine, ca să nu mai vorbesc de marii experți în hubris - Eschil sau Euripide.
Pe de altă parte, poetic justice: Băsescu pierde jalnic în episodul cu jurămîntul tocmai fiindcă mai păstrează reziduuri de teamă de Cel de Sus și nu îndrăznește să jure strîmb. Ca la o ordalie medievală, sucește formularea cu speranța că nu-l va fulgera Domnul: mi-a amintit de episodul din Romanul lui Tristan, cînd Isolda urma să jure că e fidelă regelui Marc și apoi să calce pe cărbuni aprinși. Tristan, deghizat în cerșetor, o trece un pîrîu în brațe, și ea jură că, înafară de soțul ei legiuit, și de cerșetorul de adineaori, nici un alt bărbt nu a atins-o vreodată. Evident, cărbunii aprinși dovedesc că nu a mințit...
Aveam cîndva o menajeră care fura bani de cîte ori putea. Odată a sărit calul și mama a decis să renunțe la ajutorul ei, dar Garofina a început să se jure pe ochii ei, pe mormîntul maică-si. O bărînă care asista la scenă a provocat-o să jure pe sănătatea copilului, ceea ce a redus-o brusc la tăcere. Pentru copil se temea de-adevărat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu