Să vă spun drept, îmi propusesem să închei anul cu o grevă personală, constînd în refuzul de a mai propunța măcar numele președintelui Băsescu și al locotenenților lui de ambe sexe. M-am săturat atît de cumplit de faptul că ne obligă să știm, să îndurăm și să mai și comentăm toată ticăloșia pe care o produc, încît - ziceam eu - poate că e mai salubru să mă fac măcar acuma, de sărbători, că ei nici nu există. Poate în felul ăsta vor dispărea de-adevărat la anul. Doar că m-am întîlnit acum cîteva minute cu o ilustrație atît de perfectă a stării de fapt încît, ca de multe alte ori, nu rezist să nu o împart cu prietenii. Vă rog, metahirisiți, boieri dumneavăastră, următoarea
Felicitare prezidențială
by Dorin Tudoran on December 30, 2010
Cu prilejul istoricului An Nou 2011 și fericit să scape de grijile anistoricului an 2010, dl Ion Barbu, Purtător de Culoare și Director de Imagine al Administrației Prezidențiale, dă publicității felicitarea de mai jos adresată poporului român de șeful statului prin Casa de Economii și Consemnațiuni “Traian Băsescu”.
Revoluţia din decembrie ’89: curajul asumării trecutului.
Restituirea adevărului istoric, o reparaţie adusă demnităţii naţionale
Emil Constantinescu
Preşedintele României 1996-2000
Este necesară rememorarea Revoluţiei din decembrie ’89 într-o Românie membră a Uniunii Europene şi a NATO, care se confruntă astăzi cu efectele crizei financiare mondiale? Nu e momentul să întoarcem paginile însângerate ale Revoluţiei din decembrie ’89 şi pe cele controversate ale tranziţiei post-comuniste pentru a ne ocupa de un prezent şi mai ales de un viitor care se anunţă neliniştitor? Este importantă conturarea unei strategii pe termen lung pentru progresul României, dar cred că înainte de a întoarce paginile istoriei recente trebuie să le citim cu atenţie. Pentru că vremurile grele cer o solidaritate socială şi naţională care nu poate fi clădită pe minciună. Realitatea existenţei instituţiilor democratice nu poate ascunde lipsa de încredere în cei care le reprezintă. Performanţele economice nu pot ascunde corupţia. Stabilitatea politică nu poate ascunde lipsa unor ideologii bazate pe idealuri politice care separă partidele de grupurile de interese. Stabilitatea socială nu poate ascunde lipsa de demnitate a celor care acceptă să fie cumpăraţi sau mituiţi la un preţ derizoriu. Şi nici realitatea unei profunde crize morale generate de confuzia valorilor şi de o lipsă a respectului de sine. Toate acestea îşi au originea, după părerea mea, în lipsa de curaj întru asumarea unui trecut pe care nu-l putem schimba, dar pe care, dacă îl înţelegem, îl putem folosi pentru a-i evita erorile şi a construi un viitor mai bun.
Conspiraţia tăcerii şi a minciunii, care a sugrumat istoria adevărată a ultimelor decenii şi nu numai, are temeiuri mult mai adânci decât teama de pedeapsă a celor care au comis crime şi abuzuri, sau au profitat de ele. Ele nu se explică nici prin interesul material personal sau de grup al celor care au furat sau au beneficiat de jaful avuţiei naţionale. Sunt resorturi mult mai adânci, care vin din psihologia individuală, din mentalul colectiv. Ele merg de la acceptarea cu uşurinţă a unor falsuri evidente, care pot înjosi viaţa cuiva, până la contestarea unor dovezi clare, care pot înălţa demnitatea cuiva, de la plăcerea inventării minciunilor până la acceptarea perversă de a fi minţit frumos. În acest sens, restituirea adevărului istoric va fi o reparaţie adusă demnităţii naţionale reprezentate de o majoritate tăcută care trăieşte onest, cu conştiinţa respectului de sine.
1989 a fost un an hotărâtor pentru prăbuşirea dictaturilor comuniste în Europa Centrală şi de Sud Est şi în zona baltică şi pentru eliberarea lor de sub dominaţia sovietică. Datorită radicalizării mişcărilor populare, URSS a fost obligată să accepte noii conducători impuşi de popor din rândul elitelor intelectuale anticomuniste, cu orientare ideologică de centru dreapta şi prooccidentale.
De ce Revoluţia Română din Decembrie 1989 a fost o tragică excepţie şi de ce tranziţia postcomunistă în România a fost mai lungă şi mai dureroasă decât în alte ţări? După părerea mea, putem găsi un răspuns la aceste întrebări dacă luăm în considerare mai multe fapte şi le privim ca un tot unitar.
Specificul României a constat în persistenţa, până în ultimul moment, a unui regim dictatorial extrem de dur (mai dur chiar decât starea de asediu decretată de generalul Jaruzelski în Polonia).
Supravegherea totală de către Securitate a întregii societăţi, dar cu precădere a intelectualilor umanişti (scriitori, filosofi, artişti, muzicieni), foarte activi în celelalte ţări comuniste, a împiedicat organizarea civică şi politică a unei mişcări anticomuniste.
Conspiraţiile anticeauşiste şi anticomuniste s-au limitat la simple contacte personale. Conspiraţia filosovietică militaro-civilă nu a putut racola persoane active din nomenclatură, armată şi securitate, astfel încât rolul ei în căderea regimului Ceauşescu a fost nul.
Doborârea dictaturii lui Nicolae Ceauşescu s-a realizat printr-o revoltă populară anticomunistă.
O tentativă de realizare a unei revolte, cu participarea muncitorilor, a fost iniţiată la Iaşi de un grup de intelectuali curajoşi şi fără legătură cu vreo influenţă exterioară, dar ea a eşuat din cauza arestării liderilor şi contracararea ei de către Securitate.
Revoluţia de la Timişoara din 16–21 decembrie a parcurs toate etapele unei revoluţii: revolta spontană a unui grup de oameni curajoşi, reprimarea sângeroasă executată de către forţele conjugate ale Securităţii şi Miliţiei, intervenţia Armatei cu TAB-uri şi tancuri, arestarea, torturarea şi asasinarea liderilor spontani, lichidarea martorilor incomozi, extinderea protestelor de stradă, greva generală, atacarea sediului puterii de partid şi de stat şi ocuparea acestuia, fuga conducerii locale şi a reprezentanţilor conducerii centrale, înfrângerea armatei în stradă şi obligarea acesteia să se retragă în cazărmi, crearea unui nou centru al puterii, alegerea publică a liderilor de către masa manifestanţilor, crearea unui partid politic şi a unui program politic şi publicarea acestuia într-un ziar special editat. Ea s-a încununat cu declararea Timişoarei ORAŞ LIBER în plină dictatură comunistă şi a conducerii lui Nicolae Ceauşescu.
Revoluţia a continuat la Bucureşti în 21/22 decembrie după acelaşi scenariu: revolta spontană în timpul mitingului organizat de Ceauşescu iniţiată simultan de mai multe grupuri de oameni curajoşi, unii dintre ei veniţi de la Timişoara pentru a ridica Bucureştiul.
Manifestaţia din Piaţa Romană înăbuşită cu brutalitate prin ridicarea şi apoi torturarea participanţilor la Miliţie şi încarcerarea lor la Jilava
Manifestaţia din Piaţa Universităţii în jurul baricadei de la INTER a determinat concentrarea unor enorme forţe militare Armata, Securitate, Miliţia precum şi gărzi patriotice şi activişti de partid sprijiniţi de TAB-uri, tancuri şi elicoptere.
Rezistenţa eroică a manifestanţilor neînarmaţi în faţa acestei forţe total disproporţionate care a declanşat un război împotriva unor oameni care cereau doar libertate şi democraţie marchează pentru ziua de 21 decembrie ca şi pentru 18/19 decembrie, la Timişoara, una din paginile de glorie ale istoriei României şi a lumii civilizate.
Acţiunea revoluţionară a fost amplificată în 22 decembrie de către muncitorii de pe marile platforme industriale care au neutralizat armata, determinând-o să se retragă în cazărmi. Revoluţionarii au pătruns în sediul Televiziunii şi Radioului naţional, au ocupat sediul Securităţii, au impus un acord de capitulare Miliţiei şi au ocupat sediul Comitetului Central, obligându-l pe Ceauşescu să abandoneze puterea.
În vidul de putere creat, puterea a fost preluată în 22 decembrie de o fracţiune din conducerea Armatei care şi-a subordonat Securitatea şi Miliţia, precum şi conducerea noilor autorităţi administrative create în ţară printr-un transfer paşnic de putere de la organele comuniste locale.
În aceeaşi zi, 22 decembrie, conducătorul de facto al Armatei, generalul Victor Athanasie Stănculescu, a cedat formal puterea politică lui Ion Iliescu, recunoscut ca lider de către o conspiraţie militaro-civilă anticeauşistă aflată în legătură cu structurile de spionaj sovietice dar al cărui rol în căderea regimului Ceauşescu a fost nul.
Din 22 decembrie 1989, puterea politică a fost exercitată în numele unui Front al Salvării Naţionale în care au fost incluse şi nume ale unor oponenţi anticomunişti, însă decizia efectivă a aparţinut exclusiv reprezentanţilor complotului filosovietic compus din marginalizaţi ai regimului comunist, în acord cu fosta nomenclatură comunistă ceauşistă din Armată.
Pentru a scăpa de răspunderea represiunii criminale din perioada 16-21 decembrie, cadre din conducerea Armatei au organizat, în perioada 22-25 decembrie, folosindu-se de Direcţia de Informaţii a Armatei şi a altor structuri de informaţii, o uriaşă diversiune mediatică, aşa numita afacere a „teroriştilor” români şi străini, care ar fi acţionat în favoarea fostului dictator, ceea ce s-a dovedit a fi un fals.
Diversiunea mediatică a avut rolul de a acorda legitimitate membrilor complotului filosovietic, lipsiţi de orice merit în căderea dictaturii. Ea a avut şi rolul de a distrage atenţia de la responsabilitatea vârfurilor nomenclaturii comuniste din România, singura dintre ţările cu conducere comunistă (Polonia, Cehoslovacia, RDG, Ungaria, Bulgaria, Albania, Rusia şi celelalte republici sovietice) care nu a întreprins nimic asemănător cu acţiunile din cadrul altor partide comuniste precum debarcarea liderilor compromişi în plenarele Comitetului Central, negocieri cu opoziţia, reforme economice transparente, democratizare treptată.
Cele trei zile şi nopţi de confuzie şi teroare din 22 până în 25 decembrie au avut şi rolul de a deturna tendinţa anticomunistă a mişcărilor populare şi de a controla sau înlătura pe cei care puteau concura noua putere cu un program de reforme reale.
Manevrele criminale ale Consiliului Militar au condus direct sau indirect, în perioada 22-25 decembrie, la uciderea a 942 de oameni şi rănirea gravă a 2245 persoane. Dacă în perioada 16 – 21 decembrie, morţii şi răniţii au fost civili neînarmaţi, morţii şi răniţii din perioada 22-25 decembrie sunt în cea mai mare parte militari ucişi şi răniţi de alţi militari şi în mică măsură civili ucişi de militari sau de civili înarmaţi de către Armată. Aceasta în condiţiile în care în România nu existau nici un fel de arme şi muniţie la dispoziţia civililor.
Represiunea împotriva revoltei populare ordonată de Ceauşescu şi executată de Armată, Miliţie şi Securitate, în strânsă cooperare cu organele de partid în perioada 16-22 decembrie, s-a soldat cu uciderea a 162 persoane şi rănirea gravă a 1107 oameni neînarmaţi.
Pentru cele 162 persoane ucise până în 22 decembrie '89, Nicolae Ceauşescu a fost condamnat la moarte şi executat, membrii CPEx au fost judecaţi şi condamnaţi la pedepse între 10-20 ani închisoare, generalii Stănculescu şi Chiţac au fost, de asemenea, judecaţi şi condamnaţi la câte 15 ani închisoare.
Pentru cele 942 persoane ucise după 22 decembrie 1989, ora 12:00, au fost judecaţi şi condamnaţi numai câţiva făptuitori direcţi. Iniţiatorii, conducătorii şi profitorii loviturii de stat au reuşit până acum să evite orice răspundere: şi penală, şi politică.
După prăbuşirea dictaturii Ceauşescu, în decembrie 1989, s-a realizat rapid o reconciliere între toate fracţiunile nomenclaturii comuniste şi toate zonele de interese din Securitate şi Armată care s-au raliat rapid noii conduceri a FSN.
Pe această bază a luat naştere încrengătura de tip mafiot care a devalizat România în perioada 1990-1996. Preţul pentru ca această reconciliere internă a nomenclaturii comuniste şi a vârfurilor compromise ale Securităţii şi Armatei să pară reconciliere naţională a fost plătit de morţii şi răniţii de după 22 decembrie.
Teribila solidaritate la vârf a componenţilor oligarhiei româneşti de-a lungul a două decenii este legată de implicarea lor (directă, indirectă) sau de acceptarea beneficiilor rezultate din acţiunile criminale ale loviturii de stat.
A considera că "armata" a dat o lovitură de stat este un fals. Nu armata, ci un grup de conspiratori cinici au pus la cale un puci şi au preluat puterea folosindu-se de armată.
A considera că "armata a înfăptuit revoluţia română" şi a vorbi despre "revoluţionari" din rândurile armatei este la fel de fals.
Represiunea efectuată de trupele MApN la ordinul comandantului suprem Nicolae Ceauşescu, împreună cu trupele de securitate şi miliţie ale Ministerului de Interne, se încadrează în conceptul de terorism de stat şi în categoria crimelor împotriva umanităţii datorită amploarei infracţiunilor de omor deosebit de grav, tentativă de omor deosebit de grav, lipsire de libertate, tortură şi tratamente neomenoase.
În perioada 22 decembrie - 27 decembrie, acţiunile armatei - care înglobase şi forţele de securitate şi miliţie ale Ministerului de Interne - au fost executate la ordinele miniştrilor Apărării Victor Stănculescu şi Nicolae Militaru sub pretextul "luptei cu teroriştii" oficializate de Consiliul Frontului Salvării Naţionale şi de Consiliul Militar Superior. Ele se încadrează tot în conceptul de terorism de stat, plasându-se în aceeaşi categorie de infracţiuni a crimelor împotriva umanităţii ca şi cele din perioada 16 - 21 decembrie.
În ceea ce priveşte acţiunile criminale din 16 - 25 decembrie, nu poate fi invocată o responsabilitate colectivă a Armatei ca instituţie; este vorba despre responsabilităţi individuale ale făptuitorilor direcţi, precum şi ale celor care au iniţiat, organizat şi ordonat acţiunile sângeroase sau distrugerile de bunuri publice şi private.
Dorinţa de schimbare a mulţimilor care au participat la revolta populară din decembrie 1989 s-a materializat într-o Românie membră UE şi NATO, recunoscută ca o democraţie consolidată, cu economie de piaţă funcţională la finalul unui proces care poate fi numit pe drept cuvânt o REVOLUŢIE.
Cred că o problemă pe care nu o putem evita este cea a responsabilităţii. Într-o revoluţie care a fost marcată, în mod tragic, de pierderi de vieţi omeneşti şi de mutilarea pe viaţă a mii de oameni, cineva este responsabil pentru acestea. Responsabilitate nu poate fi scoasă din contextul analizei revoluţiei române. Va trebui să fim însă capabili să facem o distincţie clară între responsabilitatea penală, politică şi morală, pentru că modul de a răspunde personal sau colectiv la aceste trei tipuri de responsabilitate este diferit.
La două decenii de la revoluţia care a pus capăt celui mai criminal sistem dictatorial din istoria lumii şi care a eliberat peste două sute de milioane de oameni cercetarea adevărului istoric este mai mult decât o investigaţie ştiinţifică: este o problemă de demnitate naţională.
Cercetarea adevărului despre revoluţie trebuie privită ca o misiune care să ne adune în jurul interesului naţional, şi care nu mai depinde de interese economice politice, administrative sau militare. Este grav că după 20 de ani percepţia asupra Revoluţiei Române continuă să fie deficitară pe plan internaţional. Este nevoie acum de o sinteză clară care să pună odată capăt unor nesfârşite aprecieri aproximative sau chiar peiorative la adresa revoluţiei române. Dacă vom reuşi, mai ales la nivelul cercetării, să eliberăm dezbaterea de luptele politice, de obsesia prezentului, de nemulţumirile zilei şi să descătuşăm pasiunea pentru cercetarea intelectuală a adevărului pentru a lămuri tenebrele trecutului, vom fi toţi în câştig.
În 17-21 decembrie 1989, unul din dezideratele clamate de mulţimea care invadase pieţele publice la Timişoara, Bucureşti, Sibiu, Cluj, Arad a fost „alegeri libere!”. Pentru acest ţel au murit, au fost împuşcaţi, arestaţi şi torturaţi mii de oameni. În alegerile din mai 1990 dezideratul alegerilor libere, chiar dacă s-a produs sub o manipulare intensă a televiziunii, s-a îndeplinit, şi odată cu el o lecţie dură pentru români. Fără structuri civice puternice, alegerile libere sunt doar premise ale unei democraţii adevărate.
Pentru România, chiar dacă se bucură de statutul unei democraţii consolidate, cu economie de piaţă funcţională, această lecţie continuă să fie valabilă şi azi.
„Băsescu a furat o idee în care nu a crezut niciodată şi i-a prostit pe intelectualii de mătase ai României”
Interviu cu Marius Oprea realizat de Cristian Bădiliţă
Duminică, 19 Decembrie 2010 00:00
această fermecătoare odă a lui Șerban Foarță, dimpreună cu cîteva rînduri despre volumul lui Ion Barbu care a împrumutat amical același titlu. Despre volum, altădatâ, Azi vă invit să citim atent versurile lui Șerban Foarță.
ODĂ LA VODĂ
„Mândră corabia, meşter cârmaciul!”
(Zaharia Stancu, citat din memorie)
Când mătură gabia
vreun val mai dibaciu,
el scoate prompt sabia
sau pune gârbaciul
pe valul ce,-n rabia
lui, cere haraciu
în vieţi şi, ca scabia,
se ţine de vraciul
destoinic ce, àbia,-i
stopase ravagiul…
Mândră… ş. cl.
Eu nu pronunţ àbia,
ci-abià, – dar gârbaciul
rimării în -àbia
mă schimbă-n cârpaciu
nedemn de corabia
pe care cârmaciul
o ia din Corabia
şi-o duce, robaciu,
până hăt în Arabia, –
ca turma lui, baciul…
Mândră… ş. cl.
Thàlatta,-n rabia
ei, a naufragiu
îşi cască larg labia
zimţată,-n oragiul
în care, ca vrabia
cea fără coragiu,
zăcem pe corabia
pe care cârmaciul
o mână cu sabia
în mână, dibaciu…
Mândră… ş. cl.
(După Dilema veche, 28 oct.–3 nov. 2005, p. 6)
GLOSAR: Stancu [Zaharia], „desculţ”; gabie, „platformă cu balustradă aşezată la capătul de sus al catargului unei nave pentru a permite observarea orizontului şi (la corăbiile cu pânze) manevrarea pânzelor”; gârbaci, „bici mai dihai” (utilizat, pe vremuri, şi de Xerxes); rabie, „turbare”; haraci, „tribut” (licit); scabie, „râie”; vraci, „taumaturg, şaman sau guru carismatic”; Corabia, „ilustru port la Dunăre”; robaci, „harnic, muncitor”; Arabia, nume generic pentru spaţiul musulman; „ca turma lui, baciul”, – aluzie la transhumanţă; Thàlatta, „mare greacă” [a nu se confunda cu lacul Greaca!]; naufragiu, pronunţabil, în ocurenţă, trisilabic: nau-fra-giu; labie[zimţată], – no comment!; oragiu, „furtună”; coragiu, versiune rustică a lui curaj… P.-S.: Atenţie la regimul diferit: 10 verb, 20 substantiv, al unuia şi-aceluiaşi cuvânt (din rândul antepenultim şi penultim), anume mână. (Adăugăm că cele două versuri se referă la [înde]mânare, iar nu la mânărie!)
Am primit pe e-mail acest text al Leliei Munteanu. Excelent.
Aţi privit vreodată cu atenţie un bandit de pensionar ?
I-aţi văzut lucirea aia din ochi? Nu vă lăsaţi păcăliţi, nu e o lacrimă. E o sticlire parşivă. Un ben Ladescu d-ăsta e în stare să se detoneze cu butelia. Ştiţi voi ce cloceşte el ? Guvernanţii ştiu.
Cu faţa aia scârbită, de zici că şi-a luat medicamentele pe stomacul gol, pensionarul e un pericol potenţial. Chiar faptul că se încăpăţânează să trăiască pare suspect. Nu se lasă convins să iasă din sistem (ce metaforă shakespeariană a găsit ministrul Protecţiei Sociale !). El vrea, mai întâi, să golească vistieria, să sece economia. Uite-l cum stă atârnat de buget, ca bunica lu’ Bulă !
E clar că pensionarii, în cârdăşie cu bugetarii, în complicitate cu lehuzele, de conivenţă cu şomerii, ne-au adus la dezastru.
Un bătrânel de-ăsta înhaţă pensia şi-o ţine la saltea. Ce face un bugetar, cu mentalitatea lui de îmbuibat? Investeşte în ştevie şi urzicuţă, consumă ca la balamuc mai mult decât produce.
O lehuză, care are pretenţia să primească 85 la sută din salariu, alimentează economia gri (ca să nu zic mai mult): bagă banii în pamperşi ! Mai e nevoie să explic cum înţelege să-şi folosească indemnizaţia de şomaj un disponibilizat? Azi o ia, mâine o toacă.
Dacă însă un demnitar, un client politic se îndestulează
(“fură” e un termen neştiinţific), el împarte cu alţii (“le dă dreptul” e o sintagmă intraductibilă), economiseşte inteligent, iese iar la produs, face PIB-ul să latre.
Pensionarii, bugetarii, lehuzele, şomerii uneltesc de multă vreme împotriva statului. De-acum, când complotul lor a fost dat în fapt, nu mai e mult până patria scapă de ei. Nu, nu vă gândiţi prea departe: să-i extrădezi nu se poate, fiindcă-s aici pe inventar; să-i exporţi – nu-i ia nimeni. Dar, dacă Boc-Executivul îşi ascute bine coasa, problema e ca şi rezolvată.
O să rămână guvernanţii singuri, singurei ca să poată lucra în linişte.
Dragă Dorin Tudoran, răspund “provocării” tale, printr-un cam trist dar de Crăciun.
Cu mulţumiri şi cu urări de (cât mai) bine!
Ş. F.
DICTATUR-O, MON CHAGRIN!
Lui Dorin Tudoran
Dictature, ô mon chagrin,
dictature où l’on écrit
toute plainte et tous les cris
directement sur la peau, –
notre peau dont tous les grains
saignent et saignent, et le sang
lent s’écoule dans le sable
rouge foncé (autrefois blond)
de l’euripe, – bien que toute l’eau
de la mer est incapable
de laver une tache de sang
intellectuelle (ou non).
Cînd vă spuneam deunăzi că ne confruntăm cu o armată de ocupație care pustiește România ca pe un teritoriu dușman, ați crezut că e o figură de stil, un fason, un fel de-a spune. N-au trecut bine trei zile și dl. Portocaliu Vladu de la Hunedoara mi-a confirmat cele mai sinistre - și literale - suspiciuni. Nici o metaforă, cînd dl Vladu le zice camarazilor de front pedelist: Oamenii noştri sunt nemulţumiţi, pentru că încă mai sunt posturi la deconcentrate care sunt ocupate de alţii. Nimic hiperbolic cînd se fălește cu talentele sale de bărbier, spițer și chirurg de mahala noroioasă: Cineva de la partidul ăsta trebuie să-şi asume responsabilitatea să radă tot de la Hidroelectrica de la vârf şi de la Hidrocom. Mai sunt doi directori din cei vechi: madam Ciobanu, care e directoare economică, şi Niculescu -comercial. În rest i-am ras pe toţi.
E cît se poate de evident că avem de-a face cu o operație de front, minuțios planificată și îndeplinită pas cu pas. Și, dacă vă mai îndoiați cine e Clausewitzul acestei ofensive, aveți aici informația precisă: Domnul Vladu, eu am făcut o lista uite-aşa pentru liderul de sindicat care-i de-al nostru, care o trimite la Băsescu, o lista de directori din Hidrocel şi Hidroelectrica care ...uite aşa-i lista, sunt vreo 70 de oameni care-s PSD şi PNL astăzi. - Deci în structura de bază!
Cum e posibil, carevasăzică, nenișorule? ASTĂZI, în România portocalie, mai există ÎN STRUCTURA DE BAZĂ vreo 70 de indivizi care își permit să fie membri ai partidelor din Opoziție!? Incredibil, intolerabil!
Parcă am fi în 1948, cînd bunicii, tații și mamele (la figurat, dar și la propriu din cînd în cînd) acestei Armate cît pe-aci Sovietice de Eliberare vînau prin toate ungherele pe membrii "partidelor burgheze" să-i trimeată urgent la Canal. Ne băteam cu criptocomuniștii în Piața Universității, și între timp se construia de zor partidul bolșevic cu față umană...
Partea cea mai sinistră rezultă din răspunsurile dlui Portocaliu la întrebările ziariștilor. El e sincer mirat că aceștia nu pricep cît e de firească această invazie pedelistă, care cucerește cu arma șantajului în mînă stradă cu stradă, uzină cu uzină, școală cu școală.
Da, am spus școală cu școală. E drept, Dvs credeți că doar de dragul UDMR vrea dl Funeriu să ne bage pe gît noua lege a educației, că doar în numele predării istoriei și geografiei în limba maghiară se grăbește dl Boc să-și asume răspunderea de a încălca un aviz - explicit, chiar dacă încîlcit - al Curții Constituționale. Nici gînd. Un recentissim ordin al Ministrului ECTS vă lămurește: se poruncește ca în fiecare școală să se constituie consiliile de administrație pe stl nou, în care profesorii școlii vor fi într-o flagrantă minoritate. Directorul - numit, cred că vă imaginați, fără nici o ingerință, nu-i așa, a partidului de guvernămînt + 1 reprezentant al primarului, altul al Consiliului local, plus reprezentanții părinților și operatorii economici (!), plus reprezentanții elevilor, vor ocupa majoritar cele 9 sau 13 locuri în CA școlar, decizînd asupra tot ce mișcă, de la reparații și zugrăvit la cariera profesorilor - care vor deveni cu toții suplinitori de facto, depinzînd integral de bunăvoința acestui Consiliu de adminsitrație.
Așa că, foarte curînd, veți putea auzi dialoguri despre învățătoare și profesori de gimnaziu din Călan, nu doar despre doctorițe și felceri. Toi vor deveni, cum elegant se exprimă dl Vladu, negociabili: La Policlinică, acolo la Călan, doctoriţa că are interes printre care sora sa...E tot negociabilă, nu? Nu putem face ceva încât să o aducem de partea noastră, ori pe ea, ori o schimbăm.
P.S și t.ot curînd vă voi istorisi cum cuceresc cele 12 maimuțe oranj creșă cu creșă. N-ați auzit? Ordinul de zi pe unitate este să se abandoneze sălile de sport și să se transforme în creșe toate spitalele dezafectate. Și de aici iese un ban...
Vă promit o lectură încîntătoare. E drept ca nu pot fi prea obiectivă, autorul fiindu-mi fost student și actual prieten, dar cartea rămîne foarte frumoasă. Poftă bună!
PS sau, mai apropriat, Drum bun, de vreme ce cartea narează călătoria fără sfîrșit a eroului ei, Zoran, "în căutarea timpului pierdut" într-o fabulație cvasi-picarescă cu trenuri care îl poartă de-a lungul și de-a latul continentului, și din care nu vrea să mai coboare niciodată.
A fost preşedintele României, dar asta nu m-a încălzit. A fost al meu. Votat cu disperare, apoi ponegrit cu disperare. Zilele astea s-au făcut, uite, zece ani de cînd a trecut mandatul lui Constantinescu. De cînd m-am înfrînt ca om civic, cu instincte şi aspiraţii de genul „Sparg munţii, lupt cu hoţii!”. „Am serbat” printr-un interviu.
„Dezamăgirea e reacţia laşilor“
Reporter: Pentru mine, preşedinţia lui Constantinescu nu-nseamnă altceva decît cea mai amară perioadă din viaţa mea. De ce aţi fost o mare speranţă devenită o uriaşă dezamăgire?
Emil Constantinescu: Mai uşor cu pianul pe scări: „uriaşă dezamăgire“? Nu e cam mult? Dezamăgirea e reacţia laşilor care confundă idealurile pentru care trebuie să lupţi (uneori să plăteşti cu viaţa sau libertatea ca în perioada 1950-1980 sau în 1989) cu iluziile celor incapabili să înţeleagă mersul lucrurilor şi care îi acuză pentru propria lor neputinţă pe cei care chiar fac ceva. Cea mai amară perioadă din viaţă? Unde aţi fost, domnule Istodor, în timpul comunismului? Dacă v-aţi simţit aşa de groaznic sub preşedinţia lui Constantinescu şi mai bine sub Ceauşescu, nu mă miră că nu puteţi face nici o deosebire între cum arăta România pe care am preluat-o în 1996 şi cea pe care am lăsat-o în 2000. Vă întreb şi eu pe dvs. şi întreb şi întregul cor de papagali care repetă de peste un deceniu această stupiditate. De ce v-am dezamăgit? Pentru că nu m-am îmbogăţit? Pentru că nici familia, nici colaboratorii mei nu au profitat de pe urma funcţiei mele? Pentru că am respectat legea şi nu i-am lăsat nici pe alţii să o încalce? Pentru că am fost un preşedinte fără nici o abatere de la principiile democraţiei? Deocamdată singurul, sper că nu şi ultimul.
Am dezamăgit pentru că nu m-am folosit de serviciile secrete sau de cercurile mafiote pentru a face presiuni împotriva presei, a societăţii civile, a oamenilor politici sau a oamenilor de afaceri?
Am dezamăgit pentru că am primit o Românie cu rezerve valutare la pămînt, cu sistemul bancar în faliment şi datorii uriaşe la scadenţă şi am lăsat o Românie cu rezerve de aproape cinci ori mai mari, cu datorii plătite în valoare de 8.603 milioane de dolari şi cu un sistem bancar curăţat şi solid?
Am dezamăgit pentru că am primit o Românie monitorizată de Consiliul Europei, măcinată de conflicte interetnice şi în relaţie de adversitate cu toţi vecinii (în afara regimului comunist al lui Miloşevici) şi am făcut din România, după cum a repetat de nenumărate ori preşedintele american Bill Clinton în declaraţii oficiale, un „model de înţelegere cu minorităţile şi cu vecinii“ şi un „lider regional“ (România, nu eu, cum s-a spus în zeflemeaua care la noi ţine loc de analiză politică)?
Şi acum întreb şi eu: poate cineva să-mi spună, faţă de dezastrul în care mi-am început mandatul, ce puteam face, în condiţiile de atunci, şi nu am făcut? Cît de limitat poţi să fii ca după zece ani de la terminarea mandatului meu să nu ştii toate lucrurile pe care le-am enumerat aici, deşi sînt înregistrate în acte şi sînt documente oficiale publice? Sau cît de ticălos ca să ştii şi să te faci că nu înţelegi?
„Ciorbea lent? Uite un Boc mic, ardelean, vorbind repede“
Rep.: De ce aţi ales un Ciorbea lent şi un Radu Vasile papagal?
E.C.: Ciorbea? E adevărat că a fost opţiunea mea, pe care am impus-o mai întîi PNŢCD-ului, cu ajutorul lui Ion Diaconescu, şi apoi coaliţiei. De ce? Pentru că priorităţile programului personal cu care am fost ales preşedinte erau: reforme economico-financiare radicale, al căror preţ social era extrem de dur, instaurarea statului de drept şi lupta împotriva corupţiei, reconcilierea istorică cu Ungaria şi cu minoritatea maghiară din România ca suport pentru integrarea în NATO şi UE.
Şi astăzi cred că Victor Ciorbea era nu numai cel mai potrivit momentului, dar şi singurul care putea îndeplini această sarcină, ca fost lider sindical, ca jurist, ca un om cinstit şi fără conexiuni cu cercurile de interese economico-financiare şi, în plus, era originar din Ţara Moţilor, oameni pe care ardelenii îi percep ca pe cei mai dîrji reprezentanţi ai românismului. În plus, era unul dintre puţinii care puteau lucra pînă la 14-15 ore pe zi şi care îmi răspundea la telefon de la Palatul Victoria şi la 9 dimineaţa, şi la 1 noaptea. Nu făcea parte, ca şi mine, din nici un partid politic şi fusese proaspăt ales primarul Capitalei. Nu erau suficiente motive?
A fost lent? Aveţi acum un mic ardelean care vorbeşte repede. Pe Radu Vasile nu l-am ales eu. PNŢCD-ul l-a vrut, în 1998. PNŢCD-ul nu l-a mai vrut în 1999. Se pare că îi deranja în partid şi l-au trimis să-şi frîngă gîtul la Guvern. Nu înţeleg de ce îl faceţi papagal, atunci vă plăcea la nebunie. L-aţi şi făcut erou la Cozia. Este adevărat că pe Mugur Isărescu l-am ales şi l-am impus eu. Mai întîi ca premier şi apoi l-am propus şi susţinut ca pe un candidat prezidenţial de succes al întregii coaliţii de guvernare. Dacă aţi fi înţeles proiectul prin care îmi asumam eu costurile sociale şi politice, necandidînd, iar Isărescu succesul creşterii economice din anul 2000 şi m-aţi fi susţinut, alta ar fi fost acum soarta României.
“FMI-ul nu este singura noastră salvare”
Rep.: De ce aţi fost slab şi aţi cedat şantajului de atunci al lui Băsescu?
E.C.: Nu am cedat în toată viaţa mea nici unui şantaj pentru că nu pot fi şantajat cu nimic de către nimeni. Dacă vă referiţi la schimbarea premierului Ciorbea atunci greşiţi din nou. Acţiunea lui Băsescu a început în momentul în care Parchetul General a deschis ancheta împotriva lui Băsescu în dosarul Flota. Ea a început prin interviul cu Claudiu Săftoiu la Evenimentul Zilei şi s-a desfăşurat cu sprijinul masiv al presei. Ciorbea a fost abandonat mai întâi de liberali (trădat de Valeriu Stoica) apoi de UDMR urmaţi de PNŢCD. În tot acest timp am fost singurul care l-a susţinut. În final şi-a dat demisia. Înţelegerea lui Traian Băsescu cu Radu Vasile era ca acesta să-i delege relaţia cu Banca Mondială pentru care nu avea nici un merit şi nici pricepere.
Rep.: De ce nu v-aţi mai împrumutat de la FMI? Cum aţi administrat relaţia cu FMI atunci? Care-s similitudinile cu acest moment, cînd din nou, FMI este unica noastră salvare? Astăzi FMI-ul este unica noastră salvare?
E.C.: În relaţia cu FMI nu există nici o similitudine între situaţia de azi şi cea din timpul mandatului meu. Rezervele valutare ale BNR erau, la preluarea mandatului meu, de 540 milioane dolari. Valoarea rezervelor este astăzi 32 miliarde euro (aproximativ 42 miliarde dolari). Adică de vreo optzeci ori mai mari. Sistemul bancar era în crah. Astăzi sistemul bancar românesc este unul din cele mai solide din Europa. Datoriile contractate de regimul Iliescu erau enorme în raport cu PIB-ul de atunci. Pentru cine a uitat, şi atunci era criză financiară în Rusia şi Asia de Sud Est. Când FMI a propus intrarea României în încetare de plăţi era atunci o decizie justificată. Cum am administrat relaţia cu FMI? Mult mai bine. Pentru că poziţia pe care o obţinusem pentru România era alta, încrederea de care mă bucuram ca Preşedinte în 1999 în Occident era foarte mare şi poziţia de pilon de stabilitate a României în Europa Centrală şi de Sud Est câştigată prin Tratatul de Stat cu Ucraina, prin reconcilierea cu Ungaria şi prin trilateralele pe care le iniţiasem la nivel de preşedinţi cu Polonia, Ucraina, Moldova, Bulgaria, Turcia şi Grecia; Romania era importantă pentru NATO. Aşa că atunci când m-am adresat personal Preşedintelui Chirac, Preşedintelui Clinton şi Cancelarului Kohl pentru a le cere ajutorul, răspunsul a fost rapid şi pozitiv. Directorul FMI, Camdessus şi preşedintele Băncii Mondiale Wolfensohn au venit la invitaţia mea la Bucureşti, după care m-am deplasat personal, împreună cu guvernatorul BNR Mugur Isărescu, la sediile centrale ale FMI şi Băncii Mondiale la Washington, unde am discutat cu Consiliile de conducere ale acestor organisme. FMI a renunţat la ideea încetării de plăţi şi ne-a acordat o noua tranşă de împrumut. Banca Mondială ne-a finanţat masiv prin programe. În urma unei întâlniri pesonale la Bonn cu cancelarul Kohl, Deutsche Bank a susţinut din umbră leul aflat în dificultate. În uma întâlnirii de la Beijing cu preşedintele Chinei, Banca Centrală a Chinei a depus la Banca Naţională a României un depozit de 100 milioane dolari pe care l-a repetat un an mai târziu pentru a marca încrederea în România. În urma întâlnirii mele de la Tokio cu premierul japonez Hashimoto, cu care am continuat o corespondenţă personală, Japonia a deschis finanţarea pentru mai multe proiecte în Sănătate şi Cultură şi au început investiţii directe japoneze în industria românescă. Comparaţia cu negocierea în genunchi dintre un preşedinte buimac, un prim ministru aerian şi un funcţionar FMI care impune un dictat este penibilă pentru cei de azi. Fostul economist şef al Băncii Mondiale, Joseph Stiglitz, scrie într-o carte publicată recent că în perioada 1996-2000 FMI a încercat să impună unele soluţii României dar datorită faptului că guvernul român era competent şi nu era corupt, ele nu au fost acceptate cum s-a întâmplat în alte ţări.
FMI-ul nu este singura noastră salvare. Salvarea vine din folosirea resurselor naturale ale subsolului şi solului românesc, incomparabil mai mari decât ale tuturor ţărilor vecine, valorificarea resurselor umane înalt educate ale românilor din ţară şi străinătate şi tăierea rapidă a canalelor dintre guvern, clientela politică şi clanurile de tip mafiot care secătuiesc resursele bugetare.
Rep.: De ce nu vă putem judeca decît cu inima?
E.C.: Pentru că nu vă folosiţi creierul pentru a gândi şi înţelege.
Rep.: Cînd vezi cum conduce Băsescu azi, nostalgicii îşi amintesc de Iliescu. De ce această confuzie? Nu e înspăimîntător că nu vă duce dorul nimeni?
E.C.: Nu este nici o confuzie. În Ion Iliescu se regăsesc vechea nomenclatură PCR şi vechea securitate internă. În Traian Băsescu se regăsesc cadrele mai vechi şi mai noi din Serviciul de Informaţii Externe. Cine v-a informat că nu îmi duce dorul nimeni? În 25 noiembrie am organizat la Palatul Parlamentului o reuniune la care au participat foşti prim miniştri, miniştri, secretari de stat ai guvernului, consilieri prezidenţiali şi de stat ai Preşedinţiei, preşedinţii partidelor din coaliţia CDR-PD-UDMR, şefi ai agenţiilor guvernamentale şi preşedinţi ai asociaţiilor civice, rectori şi decani din Universităţi, academicieni. Ne-am simţit foarte bine timp de şase ore. Vom începe să lucrăm din nou împreună. Nu e vorba de a duce dorul cuiva. E vorba de solidaritate. Vi se pare că lumea se reduce la cei care cred că a respecta legea e un semn de slăbiciune şi a fi cinstit e un semn de prostie? Credeţi că toţi intelectualii sunt slugarnici şi fascinaţi de bădărani şi incompetenţi? Ei bine, aflaţi că nu e aşa. Sunt şi oameni care nu te trădează, pentru că şi ei cred în aceleaşi idealuri. Acesta este motivul pentru care cei apropiaţi nu m-au trădat şi tot mai mulţi îmi transmit semnale că sunt alături de mine.
Rep.: Cea mai mare oftică a fost că „Aţi fost înfrînt de sistem”. Pînă şi Băsescu cu asta vă anihilează. Vindecaţi-mă, fiindcă sintagma aceasta înseamnă pentru mine, de fapt, „viaţa mea de atunci a fost înfrîntă de sistem”!
E.C.: Incorect! Propoziţia pe care o reproduceţi e un fals. Eu n-am folosit niciodată cuvântul „sistem”. L-a folosit Radu Vasile după anul 2000. Eu m-am referit strict la securiştii eliminaţi de mine şi care au migrat în presă şi nu la lucrătorii în serviciile de informaţii din timpul mandatului meu. Intervenţia mea a fost publicată şi se poate lămuri oricine că am spus „folosesc libertăţile democratice pentru a răspândi minciuni împotriva noastră”. Traian Băsescu nu poate fi „înfrânt” de Securitate pentru că el este chiar Securitatea în cadrul căreia a lucrat întreaga lui viaţă. Traian Băsescu poate anihila oamenii pe care îi poate şantaja sau intimida. Nu e cazul meu. Dacă vi se pare că „viaţa v-a fost înfrântă de sistem” atunci cercetaţi-vă mai bine colegii de redacţie şi veţi vedea care au fost informatorii securităţii lui Ceauşescu şi care sunt ofiţerii acoperiţi ai lui Băsescu. Grăbiţi-vă până când nu sunt transferaţi în diplomaţie.
Rep.: E criză? Cum ar trebui un preşedinte să gestioneze acest moment?
E.C.: Este criză? Da. Dar nu atât o criză economică ci cât o criză morală a întregii societăţi. Dacă rezolvarea crizei economice e sarcina guvernului, depăşirea crizei morale se înscrie în fişa de post a preşedintelui. Dar nu a unui preşedinte jucător cu o comportare agresivă şi grobiană, ci a unui preşedinte educat şi cultivat care poate fi un mediator în baza prestigiului său moral şi intelectual. Acest din urmă preşedinte ar putea coagula energiile pozitive ale naţiunii în jurul unui proiect naţional vizionar şi a unei strategii de dezvoltare inteligentă şi creativă.
Rep.: Spuneţi deseori că aţi administrat o bună relaţie cu UE şi NATO în timpul mandatului dvs. Pe lîngă relaţia în sine, e nevoie de reguli de protocol şi diplomaţie. Cum comentaţi stilul dezinvolt al actualului preşedinte în relaţiile cu marii şi greii lumii?
E.C.: Protocolul e chiar un mod de a gestiona relaţiile internaţionale, iar astăzi câştigă tot mai mult teren ceea ce se numeşte diplomaţia culturală. Sub patronajul meu, Institutul de diplomaţie culturală din Berlin va organiza la începutul lunii ianuarie la Berlin şi Washington o conferinţă pe tema diplomaţiei culturale cu participarea unor lideri marcanţi ai lumii şi a sute de tineri din Europa şi America. Voi susţine o prelegere de o oră în cadrul unui duplex Washington – Berlin pe care o veţi putea urmări pe internet şi veţi găsi câteva răspunsuri asupra subiectului care vă interesează. Dezinvoltura nu are nimic de a face cu hăhăiala. Preşedintele Băsescu confundă reuniunile la vârf cu chermezele de cartier şi astfel a devenit o persoană nefrecventabilă.
Rep.: Poza Sarkozy-Băsescu de după întrunirea de la Lisabona, ce vă sugerează?
E.C.: Umilinţă şi dezorientare.
Rep.: Care-s păcatele de azi ale românului?
E.C.: „Românul” nu există ca atare decât în sloganurile demagogice sau electorale. Există o multitudine de caractere individuale printre care predomină cele pozitive, din nefericire mai puţin vizibile, în timp ce se bucură de o largă exprimare mediatică partea mizerabilă a societăţii. „Păcatele” vin fie dintr-un trecut mai îndepărtat fie din prototipul „omului nou” pe care Ceauşescu chiar a reuşit să-l impună printr-o selecţie inversă după criterii de origine socială sau obedienţa politică. Ce ne macină la nivel individual şi naţional este oximoronul superioritate/inferioritate, un complex tipic societăţilor imature.
Rep.: Cum vedeţi dvs. lumea de azi? Care-s miturile în care lumea crede?
E.C.: Lumea de azi se degradează rapid nu numai la noi ci în întreaga societate globalizată. Lumea postmodernă a dăruit mai multă libertate grupurilor minoritare şi indivizilor şi o largă posibilitate de comunicare, ceea ce este un lucru bun. Din păcate, în lipsa unor criterii de valoare şi a unor modele spirituale, se ajunge repede la derizoriu. Televiziunile comerciale joacă un rol nefast. Reconstrucţia şi promovarea elitelor intelectuale şi morale este un deziderat urgent. Credinţa în mituri este din păcate tot mai rară. Miturile sunt înlocuite de superstiţii ca un surogat al credinţei. Singurul mit care mai pare a persista la noi este cel al „Salvatorului”. El oglindeşte de fapt neputinţa persoanelor de a-şi construi propria viaţă şi absenţa spiritului comunitar confundat adesea cu opusul său colectivismul, o grea racilă comunistă. Societatea românească se va schimba în bine numai când un număr rezonabil de persoane din diferite categorii sociale vor preţui „respectul de sine” fără a mai căuta „vinovatul” în preşedinte, în clasa politică sau în conspiraţia mondială.
Rep.: De ce standardele ne scad în cultură-media, gîndire globală, iată China, Rusia sînt băgate în seamă numai şi numai pentru că produc ieftin-au resurse, este normală o astfel de poziţionare de putere? Ce nu vedem noi, contemporanii, propriei noastre căderi?
E.C.: Standardele scad ca o urmare firească a civilizaţiei de consum şi a goanei după profit. Nu trebuie să ne neliniştim. China şi Rusia nu sunt numai furnizoare de materii prime sau produse industriale mai ieftine ci şi deţinătoarele unor culturi vechi care au îmbogăţit universul spiritual al omenirii. Senzaţia de „cădere în viitor” este urmarea firească a creşterii vitezei evenimentelor care sporesc incertitudinea. Incertitudinea poate fi gestionată dacă o privim ca o altă faţă a lumii, aşa cum au făcut fizica, matematica, literatura şi chiar economia. Ce nu vedem este partea luminoasă a lumii în care trăim, frumuseţea naturii, a muzicii, a artei, bucuria iubirii care toate ne pot face fericiţi. Fericirea este până la urmă ce altceva decât arta de a trăi frumos împăcat cu tine însuţi.
Mai deunăzi, la încheierea unui talk-show cam fără miez care comemora un an de la turul 1 al prezidențilelor, am fost subit străfungerată de gîndul că tot ce ni se pare ininteligibil, inexplicabil și fără sens în actualul peisaj poitic devine brusc limpede dacă acceptăm că guvernarea Băsescu/Boc se poartă ca o armată de ocupație în țară dușmană.
Poate nu chiar ca Armata Roșie, că nu intră (încă) prin case să ne fure ceasurile, să ne bea țuica și să ne violeze fetele. Dar dacă mă gîndesc la felul în care dirijează numirile doar către credincioasele lor slugi, aproape că aș evoca guvernul Groza. Același tip de nemiloase, mecanice rechiziții de război, aceleași cote obligatorii și destructive, aceiași nepăsare față de consecințele jafului sistematic și constant, același dispreț față de nevoile elementare ale supușilor.
De asta își permit să nesocotească legile și constituția, să vopsească tricolorul în portocaliu și albastrul în violet, să ne exproprieze fără despăgubire, și, pe de-asupra, să ne și explice că mai bine nu se poate. De asta nu le e de-ajuns nici o laudă, nu li se pare ridicolă nici o retorică omagială. De asta nu le e nici un pic de rușine: fiindcă se simt cuceritori ai unui ținut străin și ostil. Ne-auciuruit.
Acum cîteva seri, la colțul dintre Calea Victoriei și str. Câmpineanu, m-au interpelat aproape simultan două persoane: cel dintîi era - sau susținea că este, cu multă timiditate, jenă și perifraze sfioase - un șomer din Gorj, venit la București pentru un consult medical, care avea nevoie de bani de tren. Celălalt, mult mai agresiv, era dl. Ministru Daniel Funeriu, care s-a oprit din mersul său grăbit către B1 ca să-mi spună apăsat că sînt prost informată. A binevoit chiar, după cîteva secunde de suspans, să precizeze în legătură cu ce anume eram prost informată: în legătură cu concursul prin care s-a schimbat conducerea Bibliotecii Centrale Universitare. Mi-a comunicat, pe tonul acela imperativ care îl caracterizează chiar și cînd vorbește sub dictare, că acel concurs a fost cît se poate de corect, că tînăra doamnă care candida s-a prezentat strălucit, și că D-sa personal, dl. Ministru adică, a fost chiar felicitat călduros pentru această numire.
Nu am apucat să-l întreb CINE l-a felicitat (oare dl Băsescu? oare dl. Măgureanu? oare dna Udrea?). Nu am apucat nici să mă mir cu voce tare CUM de a aflat d-sa că mi-am manifestat dezaprobarea pentru înlocuirea brutală a directorului care redase BCU panașul Fundațiilor Regale cu o cuconiță anonimă din camarila PD-istă. Cum nu pot să împing trufia pînă a-l bănui pe dl. Ministru că îmi citește blogul, și cum mă îndoiesc că petiția pe care mulți am semnat-o i-a reținut atenția într-atît încît să mă găsească taman pe mine printre sutele de semnatari, ce-mi mai rămîne? Telefonul, vezi bine. pîrdalnicul! Oare chiar așa de mulți fani nemărturisiți să am în ascultare încît să afle mintenaș dl Ministru al Educației că am comentat telefonic cu cîțiva prieteni - și cu mult năduf - povestea de la BCU?
Din toate aceste rațiuni, mi s-a părut mai pertinent să-i atrag respectuos atenția dlui Ministru că principala noastră obiecție privea faptul că Informațiile în care e specialistă dna Rădoi (și Mireille, nu utați vă rog, ca Mireille Mathieu) sînt informațiile ca în Serviciul Român de informații, nu ca în Informare și documentare. Ca atare, aș fi vrut să adaug, dna în cauză poate fi un excelent director al arhivelor SRI sau chiar al Fonotecii de Aur care, sînt sigură, păstrează cu pietate toate benzile de la ascultări.
Aș fi vrut, căci nu am apucat. Dl. Minsitru Funeriu nu aștepta de fapt vreun răspuns, voia doar ca eu să aflu că a aflat, așa că nu am mai apucat. D-sa s-a îndreptat vijelios către Nașul Moraru, iar eu am rămas cu nefericitul meu șomer, care s-a uitat cu jale în urmă și a glosat:" Ăștia nici nu ascultă, doamnă, ce le spune un om năcăjit..." Era, evident, vorba de el însuși, nu de mine.
CONFERINŢA „GUVERNAREA 1996-2000: EVALUARE DIN PERSPECTIVA ULTIMULUI DECENIU”
joi, 25 noiembrie 2010 la Sala Avram Iancu a Palatului Parlamentului.
Ora 10.00-10.30
Deschidere în plen: Alocuțiunile ES Emil Constantinescu, Președintele României 1996-2000; Victor Ciorbea, Prim Ministru 1996-1998; Petre Roman, Președintele Senatului (1996-1999). Ministru de Externe (1999-2000); Mircea Ionescu Quintus, Președintele Senatului (1999-2000); Ion Diaconescu, Președintele Camerei Deputaților (1996-2000) - mesaj; Marko Bela, președintele UDMR (mesaj); Adrian Severin, Ministru de Stat, Ministru de Externe (1996-1998) - mesaj; Călin Popescu Tăriceanu, Ministru de Stat, Ministrul Economiei și Industriilor (1996-1998) - mesaj; Mugur Isărescu, Prim Ministru 1999-2000; Crin Antonescu, Ministrul Tineretului și Sportului (1997-2000); Alexandru Herlea, Ministrul Integrării (1996-1999).Sorin Dimitriu (Ministrul
Ora 10.30-12.30 Dezbatere tematica
O nouă politică de siguranţă naţională
Reforma în economie
Reforma în educaţie, cercetare, cultură şi tineret
O nouă politică externă
Reforma în Administraţie
Reforma politicilor sociale
Reforma în justiţie şi lupta contra corupției
PARTICIPANȚI
Emil Constantinescu, Preşedintele României 1996-2000
Mircea Ionescu Quintus, preşedintele Senatului 1999-2000
Petre Roman, Preşedintele Senatului 1996-1999, Ministru de Stat, Ministrul Afacerilor Externe: 22 decembrie 1999- 28 decembrie 2000
Ion Diaconescu, preşedintele Camerei Deputaţilor 1996-2000
Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei Deputaţilor 2006-2008
Prim Miniştri
Victor Ciorbea, Prim-ministru al Guvernului: 12 decembrie 1996- 30 martie 1998
Mugur Constantin Isărescu, Prim-ministru al Guvernului: 22 decembrie 1999- 28 decembrie 2000,
Călin Popescu Tăriceanu, Prim ministru 2004-2008, Ministru de Stat, Ministru al Economiei şi Comerţului 1996-1997
Prim miniştri interimari
Gavril Dejeu, Ministrul de Interne: 12 decembrie 1996- 28 decembrie 1997, Ministru de Stat, Ministrul de Interne: 29 decembrie 1997-17 aprilie 1998; Ministrul de Interne: 17 aprilie 1998- 21 ianuarie 1999; Prim-ministru interimar: 30 martie- 17 aprilie 1998
Alexandru Athanasiu, Ministrul Muncii şi Protecţiei Sociale: 12 decembrie 1996- 29 decembrie 1997, Ministru de Stat, Ministrul Muncii şi Protecţiei Sociale: 29 decembrie 1997- 17 aprilie 1998; Ministrul Muncii şi Protecţiei Sociale: 17 aprilie 1998- 22 decembrie 1999; Prim-ministru interimar: 13 decembrie- 22 decembrie 1999
Miniştri
Adrian Severin, Ministru de Stat, Ministrul Afacerilor Externe: 12 decembrie 1996- 29 decembrie 1997
Daniel Dăianu, Ministrul Finanţelor: 17 aprilie- 23 septembrie 1998; Ministrul Finanţelor: 5 decembrie 1997- 17 aprilie 1998
Dinu Gavrilescu, Ministrul Agriculturii şi Alimentaţiei: 12 decembrie 1996- 17 aprilie 1998; Ministrul Agriculturii şi Alimentaţiei: 17 aprilie- 2 decembrie 1998
Romică Tomescu, Ministrul Apelor, Pădurilor şi Mediului Înconjurător: 11 februarie- 17 aprilie 1998; Ministrul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului: 22 decembrie 1999- 28 decembrie 2000
Nicolae Noica, Ministrul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului: 12 decembrie 1996- 17 aprilie 1998; Ministrul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului: 17 aprilie 1998- 22 decembrie 1999; Ministrul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului: 22 decembrie 1999- 28 decembrie 2000
Sorin Dimitriu, Ministrul Privatizării: 17 aprilie- 19 octombrie 1998
Sorin Pantiş, Ministrul Comunicaţiilor: 12 decembrie 1996- 17 aprilie 1998; Ministrul Comunicaţiilor: 17 aprilie- 17 decembrie 1998
Vlad Roşca, Ministrul Funcţiei Publice: 22 decembrie 1999- 28 decembrie 2000
Virgil Petrescu, Ministrul Învăţământului: 12 decembrie 1996- 5 decembrie 1997
Horia Ene, Ministrul Cercetării şi Tehnologiei: 11 februarie- 17 aprilie 1998
Ion Caramitru, Ministrul Culturii: 12 decembrie 1996- 17 aprilie 1998; Ministrul Culturii: 22 decembrie 1999- 28 decembrie 2000
Crin Antonescu, Ministrul Tineretului şi Sportului: 5 decembrie 1997- 17 aprilie 1998; Ministrul Tineretului şi Sportului: 22 decembrie 1999- 28 decembrie 2000
Alexandru Herlea, Ministru delegat pe lângă primul ministru pentru Integrare europeană: 12 decembrie 1996-17 aprilie 1998
Radu Stroe, Secretar General al Guvernului 1997-2000
Adrian Iorgulescu, Ministrul Culturii şi Cultelor 2005-2008
Secretari de stat
Liviu Hagea, Ministerul Economiei şi Comerţului
Maria Berza, Ministerul Culturii
Gheorghe Mocuţa, Ministerul Finanţelor
Mircea Mureşan, Ministerul de Interne
Dumitru Ciauşu, Ministerul Afacerilor Externe
Adrian Marinescu, Ministerul Transporturilor
Tudor Dana, Agenţia Naţională de Cadastru
Petru Paun Jura, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, consilier de stat Preşedinţia României
Antonie Popescu, Departamentul Românii de Pretutindeni
Smaranda Enache, Ambasadorul României în Finlanda 1997-2000
Lia Trandafir, purtător de cuvânt al CDR, purtător de cuvânt al Guvernului 1996-1997 Preşedinţia României
Consilieri prezidențiali
Prof. Dr. Zoe Petre Consilier prezidenţial pentru politică internă şi externă (1996-2000)
Gral Constantin Degeratu, Şeful Marelui Stat Major al Armatei 1997-2000; Consiler prezidențial pentru Apărare, Siguranță națională și Ordine publică: 2000.
Consilieri de stat:
Prof. Dr. Claudiu Doltu, Departament Economic Finanţe
Dan Petre, Şef Departament Politică Externă
Răzvan Popescu, purtător de cuvânt al Guvernului (1998); al Președintelui României (1998-2000)
Anca Calangiu, Șef Departament Mesaje
Floricel Marinescu, Şeful Cancelariei Ordinelor
Mugur Ciuvica, secretar general al Preşedinţiei
Consilieri
Mihai Bodiu, Departament Politic
Felicia Bugnariu, Cabinetul Preşedintelui Romaniei
Cosmina Francu, Departamentul Politică Externă
Nicoleta Druţă, Departamentul Protocol de Stat
Mihaela Marcu, Cabinetul Preşedintelui României
Oana Murarus, Departament Cultură
Diana Nicolau, Departamentul Politică Externă
Ruxandra Onofrei, Biroul de Presă
Marius Oprea, Departamentul Siguranţă Naţională
Prof. Dr. Marian Popescu, Departament Cultura
Alina Stan, Cabinetul Preşedintelui Romaniei
Raluca Șuvleacov, Departamentul Politică Externă
Instituţii centrale
Consiliul legislativ: Valer Dorneanu
Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, Procuror general Mircea Criste
Secţia Parchetelor Militare, General de Justiţie Mihai Popov
Serviciul Român de Informaţii, director adjunct Mircea Gheordunescu
RAPPS director Aurel Vlaicu 1996-2000
Societatea Română de Radiodifuziune, preşedinte Andrei Dimitriu
Agenţia Naţională pentru Comunicaţii şi Informatică preşedinte prof.dr. Sergiu Iliescu,
Muzeul de Istorie Cotroceni, director Nora Cofas
Partidele politice ale Coaliţiei de guvernare 1996-2000
Ion Diaconescu, preşedinte PNŢCD
Mircea Ionescu Quintus, preşedinte PNL
Petre Roman, preşedinte PD
Marko Bela, preşedinte UDMR
Constantin Avramescu, prim vicepreşedinte PSDR, deputat 1996-2000
Adrian Iorgulescu, preşedinte UFD
Alexandru Ionescu, preşedinte FER, deputat 1996-2000
Mediu academic si societate civila
Conf. dr. Virgil Popescu, Universitatea din Craiova
Doina Uricariu, scriitoare, director Editura Universalia
Prof.dr. Afrodita Iorgulescu, Academia de Ştiinţe Economice
Christian Mititelu, preşedintele Alianţei Civice
Octavian Duliu, presedinte Solidaritatea Universitară
Liviu Tofan, director Institutul de Istorie Recentă
Bogdan Hossu, preşedinte Cartel Alfa, vicepreşedinte Consiliul Economic Social 1999-2000
Cezar Corâci, preşedinte UGIR 1903, deputat CDR 1996-2000
Radu Filipescu, preşedinte GDS
Dorina Rusu, preşedinta Fundaţiei Horia Rusu
Theodora Bertzi, Institutul pentru Libera Initiativa
Dinu Zamfirescu, preşedinte Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc 2004-2010
Tudor Marian, preşedinte Solidaritatea Universitară, purtător de cuvânt CDR
Adrian Dumitrescu, Preşedinte al Asociaţiei 21 Decembrie din Bucureşti 1993-1997
Constantin Aferăriţei, preşedinte Consiliul Moral al Revoluţiei
Adrian Toader, filiala FRD Vâlcea
Vlada Vişatovici, Acţiunea Populară Caraş Severin 2003-2008
Ştefan Sebastian Szobotka, organizator Cluburile “Eu, tu şi Emil”
Marius Vladu, Fundaţia Generaţia Europeană
Emil Hurezeanu, Realitatea
Oana Stanciulescu, director Expres Magazín
Virginia Mircea, director Cadran Politic
Cezar Dobre, Cadran Politic
Doru Braia, N24
Radu Călin Cristea, editorialist Adevărul
Horia Alexandrescu, director Independent
In pofida aparentelor este tot mai evident faptul ca Curtea Constitutionala, nou configurata dupa trei numiri politice in acest an, actioneaza tot mai mult conform comenzilor politice, si nu mai este ceea ce ar trebuisa fie, ultimul garant al statului de drept si a respectarii Constitutiei.
Cel putin trei decizii pot duce la aceasta concluzie:
- verdictul pozitiv pe legea pensiilor adoptata prin frauda in parlament.
- verdictul pozitiv pe schimbarea unilaterala si fara precedent a regulamentului Camerei Deputatilor, care premiaza tradatorii si institutionalizeaza traseismul.
- si nu in ultul rand maciuca aplicata ieri legii 221/2009 care oferea victimelor persecutiei politice din perioada comunista despagubiri.
Aceasta stire de ieri reprezinta un scandal imens, un scandal care din pacate a fost maturat sub pres de catre media damboviteana avida de non-stiri, si inscenari mediatice.
Legea 221 era singura care putea produce, foarte tardiv, o oarecare dreptate pentru victimele comunsmului; ea a fost adoptata apropae in unanimitate de catre parlament in 2009. Modul in care legea fost ingropata este absolut perfid. Existau doua contestatii la Curte, una pe legea in sine, demarata de catre Ministerul de Finante in martie care dupa alegeri nu mai avea nici un chef sa despagubeasca pe cineva, oricat de indreptatit ar fi fost. A doua contestatie privea ordonanta de urgenta a guvernului Boc din iunie, care incerca sa plafoneze despagubirile. In octombrie Curtea a declarat ordonanta neconstitutionala. Acum, pe sest si contrazicand decizia din octombrie, a declarat legea in sine neconstitutionala, facand pe plac “anticomunistilor” din guvern. Mai multe detalii aici.
Marii condamnatori ai comunismului, Basescu, Tismaneanu, Neamtu, Stanomir, Liiceanu, Patapievici, Patrasconiu, Ungureanu, Preda, Cornea, Culcer, si compania nu s-au sinchisit sa scoata un cuvant. Nici in iunie dupa emiterea ordonantei, nici de atunci incoace, si nici acum in momentul in care victimele comunismului au mai murit odata.
Ramane o singura speranta: ca viitorul parlament, cu o noua majoritate, sa repare situatia si sa indeplineasca promisiunea rupta de catre falsii si ipocritii “anticomunisti”.
în vara anului 2008, PDL se ocupa, printre altele, cu alcătuirea unui guvern din umbră. Cabinetul-fantomă era alcătuit din comisii departamentale ale căror membri fuseseră desemnați de către conducerea superioară de partid a democrat liberalilor. Comisiile astea urmau a elabora pentru fiecare domeniu în parte, strategia politică și programul de guvernare. La comisia de Apărare, o regăsim în epocă pe duduia cu nume de mijlocaș la închidere, uneori chiar fundaș central, Mireille Rădoi – șefă de promoție a Academiei Naționale de Informații a SRI în 1996. Lector universitar la SNSPA și ANI, duduia Mireille s-a confirmat azi, 16 Noiembrie 2010, pe postul de director general al Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I” din București. Numai că în dicționarul PDL al termenilor democratici, „a câștiga” = „a primi”. Se pare că doamna expert independent în probleme de securitate (titulatură pe care o arbora cu mândrie prin 2008 într-un interviu acordat BBC) a avut informații foarte bune privind acest post gras remunerat, din moment ce a candidat la sigur Propunerea de candidatură a stat în pixelul albastru al ministrului Funeriu, cel care îl demisese în urmă cu doar câteva săptămâni pe fostul director BCU, Mircea Regneală – o biată somitate în științele biblioteconomiei și informației (!) Nu știm ce legătură există între cei doi pdl-iști, Mireille și Daniel, dar cert e că avem de-a face cu unul dintre transferurile anului în materie de clientelă politică – un fel de Al-Hilar portocaliu. Intelighenția băsistă și-a găsit un nou punct strategic din care să apere cu cerbicie „reforma” statului, cucerind cel mai bengos loc de susținut conferințe din București! Se pare că ministrul Educației, cunoscut și ca Daniel Fahrenheit, a crescut-o cu un grad pe Mireille, re-încălzind astfel supa clientelară lăsată rece de madam Vergu. Să vedem acum, la închiderea ediției, dacă Biroul Concursuri Ușoare (BCU) va crește volumul „relațiilor comerciale” pe axa Boteanu – Coacăzelor? Prietenii editurii Tritonic știu de ce! [una din condițiile de înscriere în concurs stipulată în Ordinul ministrului Funeriu Nr. 5385/06.10.2010 era și aceea – surpriză! – de a avea cel puțin 3 ani vechime într-o editură (art. 2, lit. „J”)]
Un aparat excelent de propagandă, în frunte cu filosoful Seneca, preceptorul tînărului Nero, a izbutit să desfigureze chipul predecesorului acestuia, Claudius - un împărat înțelept și un excelent administrator al Imperiului - și să facă din succesorul lui o mare speranță, pe cît de iluzorie, pe atît de exaltată. Cînd Seneca a fost silit de fostul său discipol să-și curme viața, aceste iluzii s-au destrămat definitiv, dar, pe urma lor, au rămas scrieri abundînd de elogii care se dovediseră a fi o imensă eroare Posteritatea a încercat să lămurească lucrurile vorbind de cei cinci ani de început ai domniei lui Nero, quinquennium Neronis, ca de o epocă de aur, despărțită printr-o cezură irevocabilă de anii "negri" care au urmat.
Tot astfel, posteritatea lui Ceaușescu încearcă să ne convingă de mai bine de 20 de ani că ar fi existat doi Ceaușești antinomici, cel care refuza să participe la invadarea Cehoslovaciei și cel al cărui nume se scria nu cu oi, ci cu trupuri de copii, pe stadioanele patriei. Îmi pare foarte bine că președintele Băsescu, care ne-a amețit, și direct, și prin vocea trabanților săi, cu eminenta sa calitate de autor unic al condamnării comunismului, declară acum că, dacă Ceaușescu ar fi rămas președinte doar 10 ani (cum este el însuși silit de împrejurări să rămînă) ar fi fost un mare președinte al românilor.
Dincolo de crasa ignoranță (Ceaușescu a devenit președinte abia în 1974), președintele Băsescu se dovedește a fi ceea ce știam că este, anume un alt concurent al lui Ceaușescu, similar cu mult hulitul Ion Iliescu - și el convins că primii zece ani ai lui Ceașcă au fost ani de glorie.
Pe acest fundal, glorificarea lui Păunescu ca mare poet național nu are de ce să ne mire. Mă pregătesc (dacă o să-l mai apuc) de șocul inevitabilului epitaf pompos pentru marele cineast național Sergiu Nicoalescu.
În ultimă instanță, înțeleg că românii nu consimt să renunțe la iluziile anilor '60, oricum s-ar numi acestea. Noi, cei foarte puțini la număr, care preferăm de departe lui Păunescu pe Gellu Naum, Șt. Aug. Doinaș sau Șerban Foarță, și recunoaștem în parțiala liberalizare din 1965-1971 o abilă operație de propagandă - care, spre veșnica noastră umilință, ne-a păcălit atunci, și pe noi, nu doar Occidentul - noi, o biată minoritate lucidă și patetică, nu avem de fapt nicio șansă.
Iar atunci cînd Seneca va fi condamnat la moarte, nimeni nu se va răscula.
PS Încerc să-mi imaginez cum ar fi reacționat unii și alții dacă Emil Constantinescu ar fi declarat public că primii zece ani de ceaușism au foat ani de glorie! Oricît ar fi de imposibil să-i atribuim o idee cu care e în profund dezacord, faceți totuși un efort de imaginație - comparabil, pînă la urmă, cu acela care l-a transformat pe Băsescu în luptător contra corupției.
Da, mărturisesc: am piratat imaginea de mai jos fără nici o ezitare. Nu am rezistat ispitei, nu m-am resemnat doar să o privesc. Dacă vă face să rîdeți cum m-a făcut pe mine, sau măcar să zîmbiți, mă veți ierta.
Incăpățînarea cu care coaliția de guvernămînt nu acceptă că, atunci când o mre parte a cetățenilor le este ostilă, ar face mai bine să se odihnească o vreme în opoziție pentru a-și reface forțele nu derivă, cum ați putea crede, dintr-o rezonabilă disperare în fața ideii că în generația asta nu vor mai putea să se reabiliteze. Nu, nu despre asta e vorba, ci despre cu totul altceva. Fiți atenți:
Azi dimineață am vorbit la telefon cu o bună prietenă dintr-un oraș moldovenesc de frunte. Nu i-am cerut voie să fac public acest lucru, drept care nu-i dau numele, dar vă spun că mi-a relatat ceva cu totul excepțional, în legătură directă cu faimoasa reformă a administrației. O manevră despre care nu citisem nimic. Am verificat imediat pe Google și am constatat că tema apărea din plin, dar aproape exclusiv în presa din provincie (ceea ce arată indubitabil cît de infantili sîntem și noi, bloggerii, nu numai presa și mult-hulita "clasă politică").
Ajunge cu atîta suspans : se pregătește o reformă a administrației locale, al cărei pivot este operația de COMASARE A COMUNELOR, astfel încît niciuna să nu aibă mai puțin de 5.000 locuitori. În această operație, privilegierea comunelor cu primari PD-L, UDMR și UNPR va fi de-a dreptul scandaloasă, cum se intuiește încă de pe acum. Prin nenumărate tertipuri, vor fi păstrați taman acei primari din zona guvernamentală și scoși din joc ceilalți. Unde nu se va putea rezolva simplu, se va rezolva mai complicat: pasul 1: primari interimari de la PDL/UDMR, pasul 2 - alegeri cîștigate neapărat de candidații PDL. DAcă la anul pe vremea asta mai toate comunele patriei vor fi portocalii, cine oare va cîștiga alegerile din 2012, 2014, etc.?
E evident că autorii Indexului nu au consultat stenogramele care circulă în ultimele zile prin România, altfel e greu de crezut că am fi surclasat Bulgaria la corectitudine.
Asociaţiile şi organizaţiile semnatare ale acestui protest îşi manifestă public deosebita îngrijorare în legătură cu amploarea pe care au atins-o în societatea românească acţiunile ilegale de intimidare a jurnaliştilor, organizate şi exercitate de către instituţii ale statului. În loc să apere principiile de bază ale statului de drept, drepturile constituţionale ale cetăţenilor şi exercitarea liberă de orice constrângeri a actului jurnalistic, importante instituţii ale statului român se slujesc de pretextul legal al anchetării unor persoane – patroni ai trusturilor de presă pentru a invada spaţiul privat al ziariştilor care lucrează în aceste trusturi, le ascultă acestora convorbirile telefonice şi ambientale, şi îi urmăresc în viaţa lor cotidiană, în ciuda faptului că aceşti ziarişti nu au încălcat cu nimic legile şi ordinea de drept din România.
Nimeni nu contestă supravegherea şi anchetarea în condiţiile legii a unor persoane suspectate de acte ilegale, oricare ar fi poziţia şi averea acestora. Ceea ce ni se pare însă intolerabil este, pe de-o parte, extinderea acestei supravegheri dincolo de orice proporţii rezonabile şi implicând zeci de persoane care nu au nici o vină în cauza cercetată sau în vreo altă cauză identificată de anchetatori, iar pe de altă parte, modul în care transcrieri ale acestor ascultări abuzive ajung în presă, unde nu au ce căuta, în ediţii selectate, cu scopul evident al compromiterii unor jurnalişti şi al decredibilizării mass-media. Suntem în faţa unei diversiuni de proporţii îngrijorătoare, în faţa căreia cerem atât Parlamentului României, cât şi organizaţiilor societăţii civile să ia cele mai urgente măsuri.
1. Cerem Parlamentului României să solicite un raport urgent pe această temă din partea Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii SRI, Comisiei comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra Serviciului de Informaţii Externe,precum şiComisiilor celor două camere pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională şi a celor pentru Cercetarea Abuzurilor, Combaterea Corupţiei şi Petiţii. Raportul presupune audierea conducerilor tuturor serviciilor de informaţii – SRI, SIE, STS, ale structurilor specializate din cadrul Ministerelor de Interne şi de Justiţie, ale Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, DNA şi DIICOT, precum şi a SPP – în vederea stabilirii responsabilităţilor pentru urmărirea ilegală a unor cetăţeni români de profesie jurnalişti, pe de-o parte, şi pe de alta pentru transmiterea, inclusiv către parchet, a materialelor rezultate din această supraveghere ilegală şi care nu au nici o legătură cu obiectul dosarului în care s-a aprobat emiterea unui mandat de ascultare.
2. Cerem acestor instituţii ca, în conformitate cu legislaţia în vigoare, să facă publice în termen de 30 de zile următoarele informaţii de interes public:
a. Numărul mandatelor de ascultare solicitate în scris de către Parchetul General, DNA şi DIICOT în cadrul anchetelor referitoare la persoana unor patroni de trusturi de presă, motivaţia şi data calendaristică a acestor solicitări.
b. Numărul unor astfel de mandate aprobate de judecător conform legislaţiei în vigoare, şi data de la care aceste aprobări au fost acordate.
c. Numărul cazurilor în care aceste ascultări s-au dovedit a fi relevante pentru ancheta în curs.
3. Anunţăm pe această cale că, după obţinerea informaţiilor relevante, intenţionăm să sesizăm Comisia Drepturilor Omului de la Geneva precum şi toate instituţiile internaţionale pertinente pentru apărarea dreptului cetăţenilor la informare, ca şi pentru apărarea ziariştilor împotriva abuzurilor puterii politice. Chemăm toate orgnizaţiile societăţii civile să se alăture acestui demers, pentru apărarea democraţiei şi statului de drept în România.
23 octombrie 2010
Solidaritatea Universitară
Preşedinte – prof. dr. Octavian Duliu
Fundaţia Română pentru Democraţie (FRD)
Preşedinte – prof. dr. Emil Constantinescu
Fundaţia Generaţia Europeană (FGE)
Director executiv – prof. dr. Nicolae Anastasiu
Asociaţia pentru Educaţie Cetăţenească (ASPEC)
Preşedinte – Mihaela Marcu
Institutul pentru Cooperare Regională şi Prevenirea Conflictelor (INCOR)
Director executiv – prof. dr. Zoe Petre
Fundaţia Ecomondia
Co- Preşedinte – prof. dr. Alexandru Ionescu
Fundaţia Română pentru Cooperare Europeană
Preşedinte - Adrian Dumitrescu
Consiliul Moral al Revoluţiei
Preşedinte - Constantin Aferăriţei
Grupul de Investigaţii Politice (GIP)
Preşedinte - Mugur Ciuvică
Fundaţia Culturală Condiţia Română
Preşedinte - Ion Barbu
Liga Pro Europa
Co-preşedintă Smaranda Enache
Fundaţia Horia Rusu
Preşedinte - Dorina Rusu
Dr. George Calalb
Presedinte 1994-2006 Conventia Medicilor Democrati din Romania
Propunerea de candidatură a stat în pixelul albastru al ministrului Funeriu, cel care îl demisese în urmă cu doar câteva săptămâni pe fostul director BCU, Mircea Regneală – o biată somitate în științele biblioteconomiei și informației (!) 
