sâmbătă, 6 februarie 2010

Exercițiu de admirație



Alexandru Tomescu a dat un admirabil interviu in Adevarul de joi, 4 februarie crt.:
CARTE DE VIZITĂ

• Alexandru Tomescu s-a născut la 15 septembrie 1976, la Bucureşti.
• A studiat la Conservatorul din Bucureşti (1995-1999), la Southern Methodist University, Dallas, Texas (2000) şi la École Superieure de Musique, Sion, Elveţia (2001).
• În septembrie 2007 a câştigat dreptul de a cânta la faimoasa vioară „Stradivarius Elder-Voicu 1702" pentru o perioadă de cinci ani.
• În aprilie 2009 a concertat, timp de o jumătate de oră, în staţia de metrou „Piaţa Victoriei" pentru a testa reacţia publicului la muzica de calitate.
• Împreună cu pianistul Horia Mihail şi cu violoncelistul Răzvan Suma a înfiinţat formaţia de muzică de cameră „Romanian Piano Trio".

„99% din feedback-urile românilor sunt negative"

Adevărul: Merită să rămâi în România, tânăr fiind şi având perspectiva unei cariere în Occident?

Alexandru Tomescu: E o întrebare pe care mi-am pus-o şi eu de multe ori... De fapt, cred că îmi pun această întrebare în fiecare zi. Toţi ne întrebăm, până la urmă, de ce suntem noi aici. Partea bună este că în România sunt foarte multe lucruri de făcut. Din multe puncte de vedere este un teritoriu virgin, neexplorat. Aici mă refer şi la ceea ce fac eu - cultură, muzică clasică. În ţară există structura aceasta de filarmonici, în oraşele mari. Dar şi în oraşele mici unde organizăm turnee am găsit un interes extraordinar, o bucurie cu totul ieşită din comun de a asculta muzică clasică.

Această bucurie de a asculta muzică clasică este mai puţin intensă în oraşele mari?

În Bucureşti, dacă ai de ales, ca meloman, între minimum zece evenimente săptămânal, altfel eşti răsfăţat şi mult mai greu te entuziasmezi. De pildă, anul trecut am cântat pentru prima dată la Brad (jud. Hunedoara). După concert au venit mai multe persoane să mă felicite şi una dintre acestea, cu lacrimi în ochi, mi-a spus că 30 de ani a aşteptat acest concert. Pentru astfel de oameni merită să fii în România. Pe de altă parte, recunosc, duc şi eu viaţa obişnuită de zi cu zi a românului. În general, 99% din feedback-urile pe care le primesc în România sunt negative. Totuşi, există şi feedback-uri atât de emoţionante prin ele însele încât le şterg cu buretele pe cele negative. Asta îmi dă încredere în viitorul nostru aici.

Daţi-ne un exemplu de feedback emoţionant, în măsură să şteargă nemulţumirea zilnică.

De pildă, anul trecut am demarat o campanie de strângere de fonduri pentru nevăzători. Eram la Lugoj. Campania se desfăşura de mai multă vreme, iar la un moment dat a venit un grup de liceeni care mi-au spus că au găsit extrem de util demersul nostru şi că au reuşit să strângă, de la colegii lor, o anumită sumă de bani. Acest lucru nu s-a întâmplat nici în Bucureşti, nici în vreun alt oraş mai mare. Faptul că aşa ceva se poate întâmpla în România şterge alte 99 de lucruri foarte urâte.


„Muzica înseamnă să comunici cu sala"

Ce concluzii aţi tras după „concertul" pe care l-aţi susţinut într-o staţie a metroului din Bucureşti?

Pentru mine ca muzician a fost o lecţie foarte dură. Cred că fiecare muzician ar trebui să încerce asta. Noi mai glumim că am putea ajunge să cântăm la colţul străzii, însă atunci când te vezi acolo ai poate cele mai mari emoţii din carieră. Era ceva cu totul şi cu totul necunoscut. În sala de concert, o tuşitură sau o foială strică toată atmosfera. Imaginaţi-vă, însă, că interpretezi la zece metri de locul unde trece trenul! E o lecţie de umilinţă a artistului extraordinară.

E o formă de „asceză" artistică...

Da, sigur. Pentru mine a fost o schimbare de poziţie. În sala de concerte sunt pe scenă, în lumina reflectoarelor şi toată lumea se uită la mine. În staţia de metrou nu se uita nimeni la mine şi trebuia ca prin muzica pe care o cântam să reuşesc să captez atenţia oamenilor. Prin muzică trebuia să creez acel spaţiu de sală de concerte.

Au sesizat trecătorii că se petrecea un lucru „ciudat"?

Da, deşi nu e un lucru neobişnuit să auzi prin staţiile de metrou cântându-se muzică clasică. Mă gândeam că se vor strânge zece lei, 50 de lei, dar nu mă aşteptam să adun peste 300 de lei în decurs de o jumătate de oră. M-am oprit după această jumătate de oră deoarece cutia era doldora de bani. TVR-ul, care a fost partener în acest experiment, i-a întrebat pe oameni de ce au dat bani şi dacă nu cumva au făcut-o din milă. Toţi au răspuns că şi-au dat seama că e ceva de calitate.

Acest lucru arată că nu e nevoie să fii meloman pentru a face distincţia între calitate şi noncalitate. În fiecare dintre noi există acea sensibilitate la frumos. Tocmai de asta m-am angajat să fac muzica clasică mai accesibilă. Lumea îşi imaginează că este cine ştie ce lucru complicat. Te poţi bucura de ea cu aceeaşi spontaneitate cu care te poţi bucura de orice gen de muzică. Unui spectator îi este teamă să intre în sala de concerte ca să nu tuşească ori să nu-i sune telefonul.

Important este ca artistul să meargă să le vorbească oamenilor, să le spună ceea ce el simte. Oamenii reaacţionează foarte bine la acest gen de comunicare. M-am convins de asta înţelegând ce înseamnă de fapt muzica: să comunici cu aceia din sală.

„Muzica clasică te târăşte în lumea ei"

Hip-hop ascultaţi?

Da, curiozitatea depăşeşte condiţionările. Sunt muzici care solicită atenţia în mod deosebit. Muzica uşoară, difuzată la radio, îţi permite să mănânci, să citeşti sau să conduci maşina, în schimb muzica clasică este mult mai egoistă, în sensul că te trage, te târăşte într-o lume a ei şi trebuie să o trăieşti.

Ce credeţi despre experimentele de genul celui făcut de formaţia Metallica alături de filarmonica din Philadelphia?

Eu cred că aceste concerte arată faptul că nu există genuri muzicale diametral opuse. Nu există o concurenţă de tipul „noi împotriva lor sau a altora". Este vorba de prietenie, până la urmă, şi arată valoarea formaţiei Metallica, pentru că nu oricine face un concert alături de o asemenea filarmonică. În străinătate, genul acesta de colaborări au loc destul de des şi nu reprezintă ceva ieşit din comun. La noi mai sunt multe lucruri de explorat, şi din acest punct de vedere.

Care este proporţia dintre muzicanţi şi muzicieni, în România?

Eu îi respect în egală măsură pe muzicanţi şi pe muzicieni. Sunt două meserii întru totul diferite. Mulţi confundă lucrurile, însă până la urmă este o chestiune de educaţie. Dacă ai ca muzician o conduită conformă ideii de bază... nu ai cu să devii muzicant. Pe de altă parte, muzicanţii au talentele lor pe care nu le au muzicienii. Nu cred că există un antagonism în acest sens. Atâta vreme cât fiecare se ocupă de lucrurile pe care le ştie cel mai bine e perfect.

Nu aţi avut niciodată sentimentul că muzicanţii încearcă uneori să încalce spaţiul muzicienilor?

Sincer să fiu, nu m-am confruntat prea des cu situaţii de acest gen. Sigur că, printre muzicieni sunt unii mai buni şi alţii mai puţin buni, dar nu asta cred că trebuie să ne preocupe în principal.

Categoric muzicant! Dar în momentul în care alegi meseria de artist, de muzician, aspectele materiale nu sunt în primele cinci priorităţi. Sunt alte lucruri care contează şi de aceea îmi place la nebunie meseria pe care o am. Sunt o grămadă de alte meserii în care se pot face bani mult mai eficient. Bani poate face oricine.

Chiar oricine?

Da. Sunt relativ uşor de făcut. Dar pentru a face artă merită să-ţi pui în mişcare toate energiile creative. Trebuie să fii dispus întotdeauna să laşi totul deoparte. Asta nu înseamnă că toată tagma muzicienilor este formată din mari idealişti. Muzica se poate practica şi ca vocaţie, se poate practica şi ca profesie.

Este o profesie din care poţi scoate mulţi bani?

Nu neapărat foarte mulţi bani, dar este o profesie din care se poate trăi decent.

Dacă aţi fi rămas la o filarmonică din Occident, ca membru în orchestră, cât aţi fi câştigat anual?

Aş fi câştigat bine, chiar foarte bine! Dar de când eram mic am vrut să fiu solist. A deveni membru al unei orchestre nu a făcut niciodată parte din vreun plan de-al meu. Desigur, dacă aş fi rămas în străinătate aş fi avut cu totul alt standard de viaţă, însă eu m-am pregătit de la bun început pentru solistică. Solistica o poţi face oriunde în lume, inclusiv în România.

Mie mi se pare că prea multă lume ne tratează ţara ca pe un coş de gunoi, gândind că tot ce e bun pleacă în străinătate, iar tot ce e rău rămâne aici. Eu am rămas aici pentru că mi s-a propus să fac anumite lucruri, credibile în ochii celor de acasă. România are nevoie şi de oameni care să se implice, care să-şi pună talentul, inspiraţia, energiile în slujba unor scopuri ce nu au neapărat finalitate imediată sau cuantificabilă în bani.

Oamenii despre care vorbiţi au nevoie şi de aliaţi pentru a schimba ceva în România. V-aţi găsit aliaţi?

Da, din fericire pentru mine nu sunt singurul „nebun" care predică în „pustiu". Ştiu o sumedenie de oameni bine pregătiţi, din alte domenii, care se simt foarte bine în România. Sigur, a te simţi bine în România înseamnă să accepţi că rezolvarea unei probleme poate dura de zece ori sau de o sută de ori mai mult decât în străinătate, că nu se ştie dacă în timpul vieţii noastre vom avea şosele aşa cum ar trebui etc.

Cu aceste dificultăţi ne confruntăm zilnic, dar acesta este preţul pe care ni l-am asumat de la bun început. Sunt aici pentru că vreau să schimb ceva şi pentru că rezultatele acţiunilor în care m-am implicat în ultimii ani se văd deja. Cel mai mult mă bucură impactul acţiunilor mele asupra tinerilor.

„N-avem respect faţă de noi înşine"

Ce vă enervează cel mai mult în România?

Nu ştiu... E o listă atât de lungă încât îmi vine extrem de greu să aleg. Dar lipsa de respect a oamenilor faţă de ei înşişi se vede imediat cum ieşi din casă. E suficient să te uiţi pe scara blocului. În clipa în care ne vom vedea ţara cu ochi mai buni, vom deveni conştienţi de faptul că schimbările pe care cu toţii ni le dorim nu ţin de organismele europene şi internaţionale. Totul pleacă de la noi, de la fiecare în parte.

Există acest soi de imobilism - „de la centru s-a dat dispoziţie, s-a făcut, s-a dres...". Schimbările totuşi se produc. De pildă, în faţa blocului meu s-au instalat trei containere de colectat deşeuri pentru reciclare. La început era foarte deprimant pentru că vedeam orice acolo numai sticle, carton şi plastic nu. De câteva săptămâni încoace, ceva s-a schimbat: am început să văd materialele respective în containerele aferente. Deci în timp, cu perseverenţă şi urmărind o idee cu încăpăţânare, poţi reuşi şi în România. E vorba de responsabilizarea fiecărui individ, pentru că degeaba faci o campanie şi aduni cinci tone de deşeuri din Bucegi.

Adevăratul succes este atunci când reuşeşti să convingi fiecare om să nu mai arunce gunoiul în natură. Trebuie schimbată programarea mentală a fiecăruia, iar asta nu se poate face peste noapte. Sper ca în timpul vieţii noastre să văd schimbările. Partea pozitivă de la noi o sesizează mult mai concludent cei care vizitează România la intervale mai mari de timp. Lucrurile se schimbă într-adevăr.

Şofaţi?

Da, de 13 ani. Eu sunt o fire paşnică... Dacă o confruntare poate fi soluţionată altfel decât violent, prefer întotdeauna varianta nonviolentă. Dar am fost martor - şi chiar am fost profund şocat din cauza asta - la o bătaie între doi şoferi, în mijlocul unui blocaj rutier. Cred că era în preajma sărbătorilor de iarnă. Aveam senzaţia de cădere în Epoca de piatră. Din fericire am fost doar martor la acel eveniment. Şi asta este o chestiune gravă pentru români: foarte, foarte rar cineva intervine atunci când are loc un act de violenţă pe stradă sau între şoferi. Lumea preferă să nu se amestece şi asta cred că este o chestiune adânc înrădăcinată de pe vremea Securităţii.

Mulţi confundă pasivitatea cu instinctul de autoconservare...

Da, dar noi trăim într-o societate. Marea meteahnă a românilor este lipsa de coeziune, atât în ţară, cât şi în străinătate. În clipa în care vom deveni conştienţi că împreună suntem mult mai puternici, vom putea schimba ceva. Dacă toate persoanele ar sări să-l imobilizeze pe un bătăuş atunci n-ar mai exista astfel de incidente. E vorba de schimbarea unei mentalităţi colective. Cineva trebuie să înceapă!

Lipsa de coeziune a românilor este vizibilă şi în activităţile profesionale...

Da, dar eu nu aş fi putut duce la bun sfârşit, de unul singur, proiectele culturale în care m-am angrenat. Există oameni care cred în ideea ta şi care te urmează şi te sprijină în ceea ce faci. Cred că fiecare proiect dus la bun sfârşit este o treaptă urcată pe scara aceasta a evoluţiei, ce trebuie să o parcurgem.


„Arta are acelaşi marketing ca şi în urmă cu 100 de ani"

Aţi fost recent prin licee să vorbiţi cu elevii?

Da, şi am primit telefoane de la profesorii care au văzut acţiunile noastre culturale şi care m-au rugat să ne ducem şi în şcolile lor, să le vorbim copiilor. E o chestiune absolut necesară şi cât se poate de firească în străinătate. Trebuie să comunici cu copiii şi, în special, să le vorbeşti pe limba lor. De multe ori ei sunt aduşi cu forţa în săli, mai ales dacă acţiunea se desfăşoară la vreo şcoală din provincie. Sunt o sumedenie de copii terorizaţi acolo, „pentru ca totul să iasă bine".

În primul rând, când ne văd pe noi că nu suntem la costum şi că nici n-am venit să le ţinem prelegeri se relaxează. De multe ori le-am spus: „Dacă preferaţi să mergeţi şi să jucaţi fotbal, mergeţi! Nu-i nicio problemă!" Surprinzător, nu s-a clintit nimeni, iar din sală cineva a spus: „Noi suntem aici pentru că vrem să fim aici!" Copiii ne percep de multe ori ca pe nişte persoane intangibile şi se bucură enorm atunci când le dăm „accept" pe Facebook, spre exemplu. Când văd că poţi comunica pe Messenger, devii de-al lor!

E vina elevilor că sunt oarecum confuzi în ceea ce priveşte adevăratele valori sau e vina profesorilor pentru că nu mai găsesc căile potrivite de comunicare?

Când vine vorba de modul în care să-şi petreacă timpul liber sau de alegerea carierei, tinerii de astăzi dispun de mult mai multe opţiuni decât acum 20 de ani. Problema artei, a muzicii clasice în speţă, este că nu şi-a schimbat deloc politica de marketing. În schimb, au apărut o sumedenie de alte oferte, mult mai agresive. Ca muzician, dacă rămâi cu aceste arme învechite şi tocite de acum 80-100 de ani, este previzibil să ai un public în scădere şi pe cale de dispariţie.

„Muzica clasică poate aduce profit"

Poate avea loc o schimbare în ceea ce priveşte promovarea muzicii clasice sau şi aici ne lovim de inerţia sistemului?

Sistemele au o anumită inerţie, dar proiectele pe care am reuşit să le punem în practică începând cu anul 2005 - mă refer la turneele de muzică clasică - arată că se poate răzbi. Nu multă lume credea că vom obţine bani pentru un concert Schumann (n.r. Robert Schumann, compozitor şi pianist german), de pildă. Hai că pentru Mozart mai găseşti bani, dar pentru Schumann!? Iată că am găsit disponibilitate la anumite publicaţii pentru parteneriate media.

Eram perfect conştienţi că, atunci când te duci la potenţiali sponsori şi ceri bani, primeşti, nu ştiu!, o roată de caşcaval sau un curcan la pungă, aşa cum au păţit alţi muzicieni. În momentul în care abordezi profesionist o problemă, lucrurile funcţionează - evenimentul, partenerii media şi sponsorul. Muzica clasică nu este acea gaură neagră în care se investesc inutil bani, timp şi energie.

Poate aduce profit muzica clasică?

Da, poate aduce profit cuantificabil financiar şi poate aduce profit cuantificabil la nivelul standardului de viaţă. Acum un an şi ceva am fost invitat să mă alătur ca solist, împreună cu cei doi colegi ai mei, Filarmonicii din Piteşti. Este un oraş care, din sete de muzică, a decis că poate să-şi permită o filarmonică. Există şi o carte „Bătălia pentru Filarmonica din Piteşti", scrisă de directorul acesteia.

Nu e lesne să înfiinţezi o filarmonică în România...

Da, e ceva fantastic! Dar în Germania, în Franţa şi în Olanda orchestrele se închid. La noi există potenţial, există oameni care îşi doresc să meargă la concerte. La Piteşti, spre exemplu, concertele de muzică de cameră se desfăşoară cu sala plină.

Asta ce înseamnă? Suntem mai bine aşezaţi spiritual decât occidentalii?

Asta înseamnă că avem încă o mare sete de muzică clasică. De aceea am şi hotărât să rămân aici, în România.

E încă un motiv să conştientizăm că nu le suntem inferiori occidentalilor şi că schimbarea în bine poate veni rapid, dacă vrem?

Cred că în fiecare dintre noi există gena aceea care ne face să ne dorim să fim mai buni. Totul este ca acea genă să fie identificată, să fie cultivată şi lăsată să se manifeste. Îmi place să cred în acest fond bun care există în fiecare dintre noi şi că el va prevala în faţa pronirilor primare.

„Calităţile pot coexista cu defectele majore"

Ce credeţi - poţi fi un om cu înclinaţii culturale fără a avea cei şapte ani de acasă? Sunt persoane care ies de la teatru sau de la concerte de muzică clasică şi scuipă pe stradă sau încep să vorbească urât cu partenera...

Beethoven spunea că muzica îi face pe oameni mai buni. Nu cred însă că muzica îi poate schimba pe oameni radical. Bach, cel care a scris o muzică foarte profundă, era un om coleric şi nu o dată a stat la închisoare. Anumite calităţi pot coexista cu defecte majore. Depinde ce se manifestă mai întâi.

Nu vreau să vă determin să jigniţi publicul în vreun fel sau altul, dar m-ar interesa în ce procent sunt aceia care vin la concerte de muzică clasică din plăcere şi nu pentru a fi văzuţi acolo?

E greu de făcut o chestiune dialectică în această privinţă. Poate că şi o doamnă care doreşte foarte mult să-şi etaleze noua blană de vulpe argintie, pe lângă această dorinţă care ar constitui, să zicem, 83% din prezenţa ei acolo, mai are 15 la sută curiozitatea de a vedea cine mai vine la concert şi 2% interes pentru cine şi ce anume va cânta. Eu cred că muzica lucrează în oameni, indiferent de motivul care îi aduce la sala de concerte.

Dar, ce-i drept, după concertele mele cu vioara Stradivarius mă simţeam uneori precum ţigănuşii care umblă cu mielul Vasilică. Mă întrebau unii oameni: „Pot să ating vioara?" Nu ştiu de ce, poate pentru a-i merge bine tot restul anului. Sigur, există în fiecare dintre noi o anumită curiozitate copilărească, dar o muzică bună te poate transforma.

Ca muzician, aveţi răbdare să asistaţi la alte concerte?

Trebuie să vă mărturisesc că, activ fiind în domeniu, mă plictisesc să stau acolo pe scaun. Dar îmi amintesc că am fost, la Iaşi, la un concert de cvartet pentru că le promisesem unor prieteni care interpretau. Eram pregătit să mă plictisesc o oră, o oră şi jumătate. Cu toate acestea, de la primele măsuri au reuşit să mă scoată din starea aia de plictiseală şi de inerţie în care mă aflam şi m-au dus în altă lume. Cred că, indiferent de motivele care îi îndrumă pe oameni la sala de concerte, o muzică bine cântată poate comunica cu ei. Asta independent de gradul de cultură sau de civilizaţie al ascultătorului. Este un limbaj care nu necesită traducere - se adresează direct sufletului.


„Mai avem de aşteptat până să apară un alt Enescu"

Ce compozitor român v-a marcat cel mai mult?

Mi-aş fi dorit să fie mai mulţi compozitori români... Fără-ndoială, va trebui să aşteptăm până să mai apară un compozitor de talia lui George Enescu. El a fost un foarte mare muzician şi artist. Astăzi, fiind contemporani cu mulţi compozitori, avem şansa de a face noi selecţia lucrărilor care sunt bune. Mulţi uită că, pe vremea lui Beethoven sau a lui Mozart, trăiau şi alţi compozitori care, poate, la vremea respectivă se bucurau de mai mult succes. Timpul le-a aşezat pe toate. În genere, e o judecată clară din acest punct de vedere.

Totuşi, atunci când pronunţi în Occident numele lui George Enescu parcă nu are acelaşi impact în rândul publicului ca atunci când pronunţi numele lui Franz Liszt, de pildă...

Franz Liszt a fost un mare interpret, un personaj romantic de secol XIX. A scris o muzică de alt gen, de o altă profunzime. Muzica lui Enescu este, în continuare, avangardistă. Liszt are o muzică foarte uşor de înţeles, de digerat. Enescu nu este foarte uşor de înţeles şi îţi solicită toată atenţia şi puterea de concentrare.

Ştim să ne promovăm valorile?

O dată la doi ani, în România se organizează poate cel mai scump festival de muzică clasică din lume. Festivalul „George Enescu" se bucură de sprijinul financiar al Guvernului României, care a înţeles că România poate fi reprezentată prin cultură. Am prieteni muzicieni care trăiesc în străinătate şi care îmi telefonează pentru a se interesa de acest Festival. Aici sunt invitate cele mai bune orchestre din lume care vin să cânte într-un timp foarte concentrat. Două, trei săptămâni ai parte de o serie de concerte extraordinare.

Deja Festivalul „George Enescu" dă naştere acelui mult dorit turism cultural. E o explicaţie foarte simplă: New York Philharmonic nu ajunge des să cânte la Munchen sau la Berlin şi atunci melomanii germani vin la Bucureşti.

„Cred că merită să rămâi în România"

Vă exercitaţi dreptul la vot, domnule Tomescu?

Da, am avut acest idealism. Asta chiar dacă e greu, dacă nu imposibil, să alegi un candidat - mai ales la ultimele alegeri. Oricum, dacă nu votezi, nu faci nimic pentru că laşi o minoritate să decidă pentru tine.

Ce i-aţi spune unui tânăr hotărât să emigreze din România pentru a-şi schimba decizia?

Este şi o chestiune personală aici. Sunt unii oameni care se simt mai bine într-un mediu străin şi alţii care preferă să fie într-un mediu familial. Eu am călătorit foarte mult şi am văzut multe ţări, dar una este ţara unde te simţi cu adevărat acasă - aici, la noi. Bine, asta chiar dacă, atunci când am revenit din Statele Unite ale Americii, după o perioadă mai lungă de timp, în prima intersecţie la care am ajuns un taximetrist a început să mă înjure.

Atunci mi-am dat seama că am ajuns acasă! Dar, revenind, cei care vor să reuşească aici trebuie să muncească de 20 de ori mai mult. Eu cred că merită! Îmi doresc să las copiilor mei un loc mai bun şi să ştiu că am contribuit cu ceva la schimbare.


2 comentarii:

  1. Foarte consistent interviu. Din pacate, ma tem ca impactul lui e ca si nul, dar nu din vina intervievatului.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mulţumiri, că aţi adus interviul aici!
    M-am obişnuit cu plăcerea de a mă delimita - în mintea mea - strict şi oarecum violent (cu mici descărcări de adrenalină) de mormanul de platitudini, ipocrizii, ieftinătăţuri pe care le emit personalităţile intervievate. Uneori şi oameni de mare profunzime se prostesc inventându-şi un profil ad-hoc, cu care ar putea să prindă la public.
    Chiar uitasem cum e să te simţi fericit, împăcat, reprezentat, citind gândurile cuiva.

    RăspundețiȘtergere