duminică, 20 octombrie 2013

Democrație antică, democrație modernă III

Zoe Petre,  “Democrație antică, democrație modernă”, in Alexandru Mamina, ed., Capitalism și democrație. Principii, Structuri, Evoluţie, Târgoviște 2013, pp. 39-54

III.
Inițial, criza globală părea să nu poată afecta structurile de profunzime ale unei Românii integrate și în NATO, și în UE. Intrată târziu și încă superficial în universul speculațiilor financiare, economia românească putea fi, ce-i drept, afectată de criza partenerilor săi de schimburi din Europa, dar ar fi putut să se reorienteze relativ rapid spre alte piețe, să-și desvolte potențialul de furnizor de energie, să accelereze procesul – mult prea lent oricum – de modernizare a agriculturii. Din nefericire, guvernarea primilor ani de criză a ales drumul contrar, proclamând austeritatea - rămasă declarativă - și practicând risipa într-o măsură care depășea chiar și cele mai blamabile practici anterioare. Târâș-grâpiș, s-a ajuns, după un an de îndatorare utilizată exclusiv pentru mituirea electoratului, la realegerea președintelui Băsescu pentru un al doilea mandat și la instituirea unui guvern aproape monocolor, dominat oricum de partidul girat de președinte, PDL. Atunci a început o ofensivă fără precedent împotriva democrației, în numele unui capitalism fără frontiere. Aceasta e o istorie care va trebui să fie scrisă, examinând atât practicile discursive cât și comportamentele reprezentanților ei de toate rangurile, pentru că este nu doar un episod de istorie locală, ci și o paradigmă a derivelor care amenință societățile democratice pe timp de criză - și nu numai.
Actuala criză pune mari probleme capitalismului – mai ales celui speculativ, dar nu numai - oriunde ar fi el. Cred că, pretutindeni, și practicile și etica dezvoltării capitaliste vor trebui să fie regândite, dar e greu de știut cât va dura acest proces, pe care l-aș dori accelerat mai ales fiindcă, așa cum am observat direct în ultimii ani, situația de criză economică globală agravează dramatic riscurile pe care le suportă tot mai greu democrația pretutindeni în lume. Dacă privim, de exemplu, la procesul electoral american, în care se confruntă tot mai acut partizanii unui curent democratic împins tot mai spre stânga de curentul opus, republican, care a ajuns să ocupe extrema conservatoare, lăsând centrul de izbeliște; dacă, depășind frustrările legitime pe care le-a suscitat în vara acestui an neașteptata solidarizare a dreptei europene cu un regim politic care s-a bazat pe instituțiile de forță ale statului pentru a se împotrivi voinței exprimate liber prin vot de o majoritate semnificativă a electoratului, privim către modul în care se organizează în realitate așa-zisa politică de austeritate, care echivalează de fapt cu transferul exclusiv al costurilor crizei - provocată exclusiv de capitalul financiar – asupra clasei de mijloc și a săracilor lumii bogate, dacă nu chiar, într-o neașteptată reeditare a practicilor arhaice, prin transferul pagubelor asupra unor “parteneri” de mâna a doua – scietățile din sudul Europei, cele din fostul spațiu comunist, etc – în vreme ce profitul rămâne concentrat la dispoziția unor minorități privilegiate din nucleul dur al UE, cu beneficii marginale pentru noua burghezie compradoră de la hotarele spațiului european.
În ultimă instanță, admiratorii “secolului lui Pericle” au fost nevoiți cumva să recunoască faptul că democrația radicală ateniană se baza în mare măsură pe excluderea multora de la privilegii – femei, sclavi, rezidenți străini ; le e încă greu totuși să admită că o altă condiție necesară a democrației antice este și exportul conflictelor sociale: Atena a înflorit și fiindcă a transformat liga maritimă, dintr-o alianță de parteneri egali, într-un cvasi-imperiu, ale cărui bunuri materiale și simbolice erau în mare măsură absorbite de Atena și de cetățenii ei. Dacă n-ar fi decât să amintim că un mare număr de atenieni au avut prilejul de a urca în rang și avere datorită confiscării unei părți a proprietăților din teritoriul aliat drept pedeapsă pentru încercarea de părăsire a ligii, sau că marile construcții de pe acropole au fost finanțate, din inițiativa explicită a lui Pericle, din tributul plătit anual de către aliați pentru întreținerea flotei. Sau, pur și simplu, că, așa cum scria Plutarh mai târziu, în toți cei 75 de ani în care a funcționat liga, atenienii săraci mobilizați ca vâslași au avut, an de an, întreținerea completă cel puțin vreme de opt luni pe an. Relația biunivocă dintre proprietatea privată și democrație e departe de a fi o idilă, dar rămâne, cel puțin până acum, singura ecuație care a oferit nu doar posibilitatea reală a libertății și a egalității de drepturi a cetățeanului, ci și singura care a diminuat sărăcia atât de puțin prielnică democrației.  
Chiar dacă nu este și nu acceptă să fie o societate egalitară, societatea capitalistă contemporană este singura societate care a reușit să asigure celor mai mulți dintre membrii ei securitatea alimentară, ba chiar și participarea la beneficiile civilizației contemporane. Iar democrația “de tip occidental” poate fi, cum spunea Churchill, cel mai prost sistem politic cu excepția tuturor celorlalte, dar s-a dovedit și funcțională, și rezilientă. Am amintit de America McCarthystă, dar America a depășit și criza anilor ’50, și criza Watergate, și a ajuns acum să aleagă prin vot direct, egal și universal un președinte afro-american. Regret că Sir Moses Finley, de prietenia căruia am avut privilegiul să mă bucur, nu mai e printre noi. Marea Britanie a rezistat sirenelor de extremă dreaptă în anii premergători ai celui de-al Doilea Război Mondial, Spania, Portugalia și Grecia și-au revenit după episoade semnificative de dictatură.
Nu mai departe decât România, a cărei tradiție democratică rămâne importantă, dar nu poate fi comparată nici cu cea britanică, nici cu cea americană, și-a regăsit cu adevărat vocația democratică după 60 de ani de regimuri opresive. Mai mult, chiar în acest an, cetățenii ei au sezisat, mult dincolo de interese materiale directe, riscurile unei derive a democrației pe care regimul Băsescu le aduce cu sine. Într-o formă mai mult sau mai puțin elaborată, manifestanții din iarnă au acuzat excesul de concentrare a puterii în mâna unei singure persoane, încălcarea separației puterilor în stat, politica de darwinism social preconizată și chiar practicată de grupul de putere în fruntea căruia se situează președintele Băsescu.
Criza politică din vara lui 2012  a adus la suprafață esența profund anti-democratică a acestui regim, care a impus o soluție politică arbitrară prin utilizarea instituțiilor de forță și represiune – Servicii de Informații, Parchet și DNA – legitimate de Curtea Constituțională în actuala ei componență profund discutabilă, împotriva voinței populare clar exprimate prin referendum. Faptul că această soluție profund nedemocratică a fost totuși acceptată, chiar elogiată ca victorie a democrației, de către unii lideri ai UE, nu e doar un accident de comunicare, ci semnul unui risc de derivă nedemocratică în state importante din UE. Efect al crizei, manifestare a unei atitudini latent nedemocratice, rezultantă a complicității dintre lumea marilor companii și a marii finanțe cu diferite oligarhii locale – criza politică din România  a depășit cu mult granițele României și nu are cum fi minimizată la nivelul unui accident de parcurs într-un stat recent integrat în Uniune. 
Criza trimite, dimpotrivă, la tensiuni mai mult sau mai puțin vizibile, poate chiar la fisuri în însăși temelia construcției europene. Un beneficiu important al actualei crize ar putea fi tocmai acela de a evidenția aceste puncte de tensiune și de a înlesni o lucidă corecție, care să așeze pe un nou plan relația dintre democrație și capitalism.





7 comentarii:

  1. Sunt impresionat ! Citisem ieri primele 2 parti ale materialului si ma pregateam sa scriu un comentariu tehnic pe o linie pozitiva…Imi placea instrumentarul tehnic si ma pregateam sa va transmit rugamintea de a tine cont si de ideile lui Fernard Braudel, dar si de cele ale lui Arnold Toynbee. Azi insa am ramas mut. Concluzia dvs. cred ca depaseste cu mult orice sinteza “romaneasca” ( de la Zamolxe, Decebal, incoace…) dar si umanista, moderna sau post-moderna, pe care a formulat-o cineva pana acum ref. la situatia Romaniei in lume ( exceptandu-le pe cele gen “Romania , mod de folosire”, care sunt mult mai “muncite”, dar si mai nocive Romaniei… ). Acum cca. 6 luni ii scriam d-lui Dorin Tudoran ca situatia Romaniei in lume nu tine atat de noi ca tara, cat de restul lumii…Dvs. ati exprimat, cred, perfect situatia, fara a-i obloji nici pe “ai nostri”. Si ati transmis si un semnal extrem de necesar si neformulat de nimeni credibil pana acum….Nu stiu insa daca Occidentul este sensibil la semnale transmise de la periferii, părând a fi “rezilient”, cum scrieti, la orice nu pleaca de la el…Claude Levi-Strauss prin conceptul de “interdictie a incestului” se referea la faptul ca astfel se face trecerea de la natura la cultura…Abordarea sa era antropologica. Din punct de vedere al civilizatiei, prin “interdictie a incestului” se poate imagina un sistem in care “exportatorii” de democratie si economie de piata, conceptele cu care operati dvs. in material, nu sunt si primii beneficiari ai “plantatiilor”, cum se intampla de obicei…Jeffrey Sachs, cel care a lovit cel mai mult Europa de Est cu a sa teorie a “terapiei de şoc”, pare a fi primul care ne readuce in memorie termenul lui Claude Levi-Strass si semnificatia sa transalatata, atunci cand ne propune sa ne modelam relatiile umane invatand din “naturalul” regnului animal…Sa fie “şoc” pana la capat….

    Ce voiam sa va scriu ieri , reformulez azi in 2 intrebari, tinand cont si de “detenta globala” din partea a 3-a :
    INTREBAREA 1 . M-ar interesa cum extrapolati situatia relatata de dvs. in categoriile constitutive ale economiei in viziunea lui Fernard Braduel :
    - Capitalism ( acolo unde este statul implicat )
    - Economie de piata ( acolo unde exista concurenta si actori privati semnificativi )
    - Autoconsum ( grupurile sociale excluse din primele 2 categorii, nevoite sa supravietuiasca)
    Braudel nu a insistat ( sau nu am citit eu suficient ), dar cred ca trebuie spus ca cele 3 tipuri de economii sunt total diferite ( legi, reguli…) si daca se evalueaza la comun, nu se va putea reforma nici-o economie periferica….In “capitalism” se vor retrage intotdeauna elitele locale, “economia de piata” va ramane tot timpul la transnationale si la statele “furnizoare” ( cu “transferuri”continue din “economia capitalista” a elitelor locale…)., iar ceilalti, “SUPRAVIETUIREA”…

    2. Iesind din abordarea “marxista”de mai sus ( dependenta prea mare de economie ), referitor de data asta la concluzia exceptional la care ati ajuns cu privire la “derivele nedemocratice” ale marilor state care pot fi mult mai nocive decat orice capitalism de stat ( ex. vinderea intreprinderilor tarilor periferice, prin “privatizare”, companiilor de stat din statele care “au voie”…), va pun urmatoarea INTREBARE :
    Credeti, precum Arnold Toynbee, ca “proletariatul extern” va fi cel care va echilibra civilizational “derivele nedemocratice” ale marilor state ? Cum ar putea fi inteles mai bine, in dinamica, conceptul de ETERIALITATE, luand ca reper, de ex, poate exemplul cel mai interesant din istorie, GHANDI ( deja, in aceasta viziune, consider ca se goleste conceptul de eterialitate a lui A.Toynbee de forta pe care acesta i-o asociaza …). Scriu, “ ïn dinamica”, deoarece “MARSUL SARII” prin care GHANDI a ridicat India…s-a facut pentru ca indienii sa aiba dreptul de a-si extrage singuri sarea…Acum, la “Rosia…” noastra, “nationalistii” vor sa vindem aurul “strainilor”, iar “globalistii” au devenit ecologisti…, situatie diametral diferita ….Sa ne extragem singuri aurul, nu pare a mai fi pe placul nimanui….

    Dezideriu Dudas

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Va multumesc pentru măgulitoarele aprecieri. Mărturisesc că nu mă gîndisem la Toynbee, trebuie să mai meditez. România nu este o colonie decît în măsura în care se comportă ca o colonie: dl. Băsescu asta a făcut. Eu am avut privilegiul de a lucra cu un alt fel de președinte. Cu bine, ZP

      Ștergere
  2. Perfect de accord cu opinia dvs. privind Romania si colonialismul…Contribuiti insa la demascarea unor mecanisme pe axa global-national-local care pot duce la “descoperirea” unui perpetuum-mobile al degradarii periferiilor prin contribuita “democratica” a centrului/centrelor…Nu stiam ca societatea ateniana gustase din acest ”fruct”…

    Ref. la A. Toynbee, cred ca trebuie sa evaluam viziunea lui in coordonate dependente de perioada in care a trait ( 1889 – 1975 ), cand nu si-ar fi putut inchipui ca in campul de forte post-razboi rece se vor forma 2 forte antagonice globale perfect echilibrate, una “castigatoare” a razboiului ( cred ca prin 1992 a “decretat” Francis Fukuyama “sfarsitul razboiului”- nu mai verific anul...), iar cealalta, mare invinsa, pana la re-inventarea “marelui mit” ( incredibila, “democratic”, revenirea lui Soljenitin alaturi de “Maica Rusia” ) . In acest sens, cred ca “proletariatul extern” nu va mai putea constitui o forta pentru caderea vreunei civilizatii….Are insa o forta uriasa, care cel putin in Romania se simte, si cred si sper ca celebra idée a lui Churchill evocata si de dvs. cu privire la faptul ca democratia este un sistem politic prost, dar cel mai bun dintre cele inventate pana acum, sa nu ramana doar o scuza, ci sa constituie un argument pentru o mai larga PARTICIPARE…Faptul ca din ce in ce mai putini conduc din ce in ce mai multi oameni ( aici ma refer inclusiv la determinarile economice, dar si la cele de tip cvasi-colonial… ), cred ca pur si simplu ne scoate din sfera conceptului de democratie. Era o vorba pe vremea stundentiei mele, in momentele in care, cu colegii, incercam sa ne raportam la “RINOCERISMUL” public…: DE FAPT, SI MINCIUNA-I TOT VORBA ! Iar de “vorbe”, nu ducem lipsa, nici atunci, nici acum.

    Cu stima, DD

    RăspundețiȘtergere
  3. Stimata doamna,

    Mi se pare mie, sau insistati sa vedeti greselile si alunecarile lui Basescu drept abominabile, in vreme ce rupturile de etica si lacunele de morala ale celorlalti ca pe copilarii sau in cel mai bun caz frivolitati de subreta neinteleasa? Partizanatul il pot intelege, prezentarea sa ca pe un act intelectual, nu.

    RăspundețiȘtergere
  4. Stimata doamna,

    Nu credeti ca prezentarea greselilor lui Basescu drept ceva abominabil in timp ce ne facem ca nu vedem alunecarile celorlalti de la principiu si morala se poate numi partizanat? Partizanat pentru care nimeni nu va poate invinui, dar care nu poate fi prezentat drept act intelectual.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu am nici un fel de indulgență față de derapajele etice, dar acțiunile dlui Băsescu nu au doar substanță etică, ele sînt acțiuni politice care subminează democrația, drept care le evaluez în alt registru. Cînd voi vorbi de etică, voi avea, desigur, altă abordare.

      Ștergere