BBC news - Europe

18 January 2013 Last updated at 12:54 GMT

Russian activist Dolmatov in Netherlands 'suicide'

A major clash erupted in Moscow on the eve of President Putin's inauguration last May

An anti-Putin activist who fled Russia and sought political asylum has committed suicide in a Dutch detention centre, Dutch officials say.

Alexander Dolmatov's death was not ???? triggered by the refusal to grant him asylum in the Netherlands, the Dutch ambassador to Moscow said.
He cited an apparent farewell note that Mr Dolmatov, an activist in the Another Russia group, addressed to his mother.
But the activist's lawyer says he may have been coerced into writing it.
Mr Dolmatov went to the Netherlands last June, fearing arrest in Russia.
He had participated in a big opposition demonstration on 6 May last year - the eve of Vladimir Putin's swearing-in as president - which resulted in clashes with police.
The authorities have charged 18 people over the Moscow clashes and so far one protester has been sentenced to four-and-a-half years in prison.
Mr Dolmatov was found dead in a Rotterdam deportation centre early on Thursday, where he had been sent after the failure of his asylum application. Officials have not released details of the circumstances.
The Dutch acting ambassador in Moscow, Onno Elderenbosch, said it was clear from a suicide note that Mr Dolmatov's death was not triggered by his asylum disappointment.
Mr Dolmatov, an engineer, belonged to Another Russia, a group led by Eduard Limonov, who was barred from standing in the presidential election.
The activist's flat was searched by police after he left Russia and, according to Mr Limonov, he had been subjected to intimidation by the authorities.
Mr Dolmatov's lawyer Yevgeny Arkhipov said he doubted the Dutch authorities' version of events, saying he may have been coerced into writing the suicide note. He criticised the Dutch decision to place him in a deportation centre.

"Amețeala de pe urma succesului"

... era, dacă țin bine minte, titlul unei cuvîntări a Generalissimului Stalin, care critica unele ezitări apărute în procesul de exterminare a țăranilor prin colectivizare forțată.
Aceeași expresie se poate utiliza și acum în legătură cu unele evenimente politice recente. USL a cîștigat o victorie zdrobitoare în alegerile din decembrie, ceea ce obligă această formațiune să gestioneze cu atât mai atent situația actuală, cu cât, cel puțin deocamdată, nu se confruntă cu o opoziție cît de cît substanțială.
Nu însă despre asta scriu acum, ci despre problemele pe care pare să le întîmpine în acest moment PNL-ul. Acestea provin din două direcții principale: din cea a relației complicate cu PSD, un partid mare, tentat să se comporte ca unic cîștigător, de vreme ce a cîștigat poziții decisive în guvern; și, mai complicat încă, din saltul brusc de statut pe piața politică internă, de la partid cel mult mediu la situația de partid mare, cu peste 30% din voturi în parlament și măcar tot atîtea în plan local.
Asupra acestui din urmă aspect aș vrea să atrag aici atenția colegilor și prietenilor din conducerea PNL. Evoluțiile din ultima vreme, ciocnirile mai mult sau mai puțin explicite dintre liderii PNL, supradimensionate de mass-media - care se simte obligată să-și exercite spiritul critic acum, după victoria USL -; nervozitatea unor organizații județene, nerăbdarea unor militanți, toate acestea sînt doar simptomele unor probleme funcționale, derivate din dificultatea cu care se confruntă orice  partid care trece, în cîțiva ani doar, de la 16% la dublul acestui procent. Asta înseamnă că o bună parte a liderilor locali ai partidului a fost absorbită la nivel central, că tradiționala conducere politică și organizatorică a partidului este acaparată acum de problemele guvernării, și că orice lider care a rămas înafara exercițiului nemijlocit al puterii este nemulțumit și dispus să conteste orice, inclusiv consecințele favorabile ale alegerilor.
Ieșirea din această situație nu se poate face într-o clipă, și presupune, inclusiv la nivelul leadership-ului consacrat al PNL, o modificare radicală de perspectivă. Liderii PNL postdecembrist s-au revendicat în mod legitim de la tradiția PNL istoric. Doar că acel PNL era prin excelență un partid mare. Or, după ce a obținut puțin peste 10% la primele alegeri, din 1990, PNL nu s-a construit ca partid cu vocația unei formații politice mari. Dimpotrivă, însăși viziunea conducerii PNL și a multora dintre membrii săi s-a centrat în jurul ideii de partid relativ mic, cel mult mediu, urmînd modelul partidelor liberale europene. Chiar în anii din urmă, partidul părea că ezită între o definiție minimalistă și realitatea unui partid aproape de 20%. Înainte de alegerile din 2008, cîțiva militanți locali îmi explicau cu delicii că au șansa de a redeveni membrii unui partid-balama de 7-8%.
Inițiator al unui proiect de alianță de mare anvergură, Crin Antonescu a orientat acțiunea PNL către un scor calitativ diferit, astfel că PNL se vede acum confruntat, pentru prima dată după 1989, cu o criză majoră de creștere pe care este nevoit, volens-nolens, să o parcurgă.
Asta presupune cel puțin trei paliere de acțiune: un mare efort de mediatizare pentru a spori notorietatea celor prmovați recent în guvern și  parlament; un efort organizatoric de mari dimensiuni pentru a suplini lacunele inevitabil create prin aceste recente promovări; în fine, dar nu în ultimul rînd, un efort bine susținut de spirit critic pentru a lărgi baza de masă a partidului. E foarte important, din acest punct de vedere, să fie atrași în activitatea politică membri noi, nu transfugi de la partidele de opoziție, de preferință persoane educate, calificate, și nu foarte oportuniste.
Confruntate cu aceste dificile priorități, oganizațiile locale vor avea mult mai puțin răgaz pentru mărunte meschinării.

Memorie și istorie

ULTIMA MINERIADĂ

  -->

La 4 ianuarie 1999 se declanșează în Valea Jiului acțiunile sindicale care vor culmina curînd cu tentativa unei noi mineriade. Ostilitatea față de reforme, fie ele economice sau politice, cultivată constant de întreaga opoziție politică și chiar de PD, care ataca coaliția pentru că nu face reformă, dar în același timp participa cu entuziasm la acțiunile populiste îndreptate contra reformei, va atinge un punct culminant imediat după Anul Nou 1999, ducând, la sfărșitul lui ianuarie 1999, la o nouă invazie a minerilor.

Această nouă maree neagră pornise de la pretexte economice, dar avea obiective politice foarte clare: să ocupe Bucureștii intrând, ca pe vremuri Tudor Vladimirescu, prin Cotroceni, unde urmau să-l lichideze pe președintele Constantinescu – la propriu, era prevăzută acțiunea unor lunetiști - și să înlocuiască guvernul legitim cu un așa-zis Consiliu revoluționar, care ar fi pus capăt nu numai ordinii constituționale din România, ci și oricăror aspirații de integrare a țării în structurile europene și euro-atlantice.

E greu de crezut că această lovitură mortală proiectată împotriva orientării pro-occidentale a societății românești era independentă de contextul tot mai tensionat al Balcanilor de vest și nu reprezenta, în preziua intervenției NATO și UE în fosta Iugoslavie, rezultatul unor complicități nu doar interne, ci și externe. Cu toate acestea, mineriadele din 1999 au pus în evidență caracterul ireversibil al proceselor democratice din timpul administrației Constantinescu. “Marșul asupra Bucureștilor” a suscitat unele complicități și adeziuni punctuale, inclusiv cea a TVR, unde se montează destul de entuziast microfoane în curte, în așteptarea minerilor. Cu toate acestea, minerii nu au izbutit să mobilizeze masele, dimpotrivă, au provocat, mai ales în marile orașe, o mobilizare civică exemplară în sprijinul guvernării. Se cuvine să amintim aici acțiunea hotărîtă a unor lideri ai GDS, în frunte cu Stelian Tănase și Gabriel Andreescu, care au convocat în București un mare miting popular în apărarea democrației.

Pe de altă parte, spre deosebire de mineriadele din 1990 și 1991, instituțiile statului nu au mai fost aliatele minerilor, ci bariera care le-a oprit înaintarea spre București. E drept că, într-un prim episod, forțele de poliție, lipsite de experiența confruntărilor masive în teren și trădate de câțiva dintre comandanții lor, au fost depășite de forța și coeziunea trupelor de mineri cu o ierarhie îndelung exersată în subteran, astfel că minerii, cu Miron Cozma în frunte, au mărșăluit până spre Olt, cam jumătate de drum din Valea Jiului până la București. Asumându-și toate riscurile, într-o singură noapte, președintele Constantinescu a acceptat demisia ministrului de interne Dejeu, a numit un nou ministru, în persoana lui Constantin Dudu Ionescu și a obținut acordul politic al partidelor parlamentare (cu excepția PRM, al cărui vice-președintel fusese până cu câteva zile înainte Cozma) pentru a mobiliza armata și pentru a adopta în regim de urgență legea stării de necesitate și a stării de urgență, abrogate în 1990 și neglijate în anii următori de guvernul Văcăroiu și de președintele Iliescu.

Confruntați cu riscul de a se ciocni cu armata, și în condițiile în care populația Bucureștilor răspundea apelului la rezistență al Alianței Civice, minerii adoptă singura cale care le permitea o retragere cât de cât onorabilă, cea a negocierilor. La Mănăstirea Cozia are loc o întâlnire, prezidată de duhovnicul lui Miron Cozma (sic!), între  liderul minerilor și primul ministru Radu Vasile, în urma căreia minerii se întorc în Valea Jiului. Pe acest fond, apelul lui Vadim Tudor pentru instaurarea unui guvern provizoriu se prăbușește în asemenea măsură în ridicol încât nimeni nu-i mai dă vreo importanță - ceea ce rămâne, în opinia mea, o eroare.

Câteva săptămâni mai târziu, Înalta Curte de Casație și Justiție se pronunța în privința recursului procurorilor la procesul lui Miron Cozma pentru mineriada din 1991, pe care un tribunal o încadrase drept “turburare a ordinii publice”. Înalta Curte revine la încadrarea de origine, cea de tentativă de lovitură de stat, și aplică cea mai mică pedeapsă prevăzută pentru această infracțiune, 16 ani închisoare. Cozma adună iarăși o ceată de mineri pentru a invada Bucureștii, dar este arestat în drum, și marșul minerilor încetează brusc, punând capăt astfel și carierei politice a “Luceafărului huilei”, și rolului ortacilor lui în subminarea democrației.

Azi, s-ar putea imagina o explicație “inocentă” a acestor evenimente, care ar fi fost provocate exclusiv de dificultățile economice ale acelui an de vîrf al sacrificiilor inevitabile. Dacă însă reluăm pas cu pas întîmplările acelor luni de iarnă în complicatul lor context local, regional și internațional, putem măsura mai exact și gravitatea încercării de lovitură de stat din ianuarie- februarie 1999, și enorma importanță a rezistenței, putem chiar spune chiar a victoriei societății civile și a statului de drept asupra ultimei mineriade.  

 Textul este un extras din capitolul "Marșul cel lung", pe care l-am publicat  în volumul Catherine Durandin și Zoe Petre, Romania post 1989, Iași, Editura Institutul European, 2010